Cetățenii români și străini, locuind în afara României, au posibilitatea, în anumite condiții, de a divorța în România. Mai mult, în asemenea situații, prezența lor nici nu este solicitata de legislația româna, ei putând fi reprezentați de un avocat mandatat special în acest sens.

Cazuri în care se poate efectua divorțul în România:

  • cândcel care inițiază divorțul din străinătate este cetățean român
    sau
  • cândcelălalt soț locuiește în România
    sau
  • cândambii soți sunt cetățeni români, indiferent dacă locuiesc sau nu pe teritoriul României.

Competența materială și competența teritorială

 

Competența materială

Art. 914 C.pr.civ reglementează, în alin.1, competența materială în soluționarea acțiunii de divorț, aceasta revenind judecătoriei.

 

Competența teritorială

Art. 914, alin. 1 C.pr.civ. stabilește, în mod prioritar, competența de soluționare a cererii de divorț la instanța în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință a soților, însă această competență operează numai dacă cei doi soți au avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți mai locuiește în circumscripția instanței de la ultima locuință comună.

  1. Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună soților, cu condiția ca, la data sesizării instanței, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție.
  2. Atunci când soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei de la cea din urmă locuință comună, teza a II-a art. 914, alin. 1 C.pr.civ. stabilește că cererea de divorț este de competența teritorială a judecătoriei în circumscripția căreia locuiește soțul pârât. Însă, în ipoteza în care soțul pârât nnu are locuința în țară și când instanțelor române le revine competența internațională, devine competentă instanța de la locuința reclamantului.
  3. 914, alin. 2, teza a II-a C.pr.civ., dispune că soții pot conveni să introduce cererea de divorț la orice judecătorie din România, dacă niciunul intre ei nu are locuința în țară.

Teza a II-a a aceleiași norme stabilește competența specială a Judecătoriei Sectorului 5 București, în lipsa unui astfel de acord.
Competența în materia divorțului reglementată de normele europene

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și Regulamentul (UE) nr. 1925/2010

 

Ca urmare a aderării Românei la Uniunea Europeană, sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în material răspunderii părintești, iar de la 12 iunie 2012 a devenit aplicabil și Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidate în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.

  • Conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:
  1. a) pe teritoriul căruia se află:

– reședința obișnuităa soților sau

– ultima reședință obișnuităa soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau

– reședința obișnuită a pârâtului sau

– în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

– reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

– reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are “domiciliul” în acel loc;

  1. b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul “domiciliului” comun.
  • De asemenea, instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, atunci când cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și competența instanțelor a fost acceptată expres sau ăn orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

 

Potrivit art. 1, alin. 1, Regulamentul (CE) nr 2201/2003 se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

  1. a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei;
  2. b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totalăsau parțială a răspunderii părintești.

Materiile prevăzute la alin. 1, lit. b) cuprind în special:

  1. a) încredințarea și dreptul de vizită;
  2. b) tutela, curatela și instituțiile similare;
  3. c) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat săse ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste;
  4. d) plasarea copilului într-o familie substitutivăsau într-un centru de plasament;
  5. e) măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.

 

Potrivit alin. 2 al art.1, Regulamentul nu se aplică:

  1. a) stabilirii sau contestării filiației;
  2. b) hotărârii privind adopția și măsurilor premergătoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulității adopției;
  3. c) numelui și prenumelui copilului;
  4. d) emancipării;
  5. e) obligației de întreținere;
  6. f) actelor fiduciare și succesiunilor;
  7. g) măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.

 

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcționează, stabilind norme speciale, derogatorii (dar fără a aduce atingere Regulamentului (CE) nr. 2201/2003) în materia divorțului și separării de corp, în situațiile în care există un conflict de legi.

 

Totuși, acest regulament nu se aplică următoarelor aspecte, chiar dacă ele sunt doar chestiuni preliminare în contextul procedurilor privind divorțul sau separarea de corp: capacitatea juridică a persoanelor fizice; existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii; anularea căsătoriei; numele soților; consecințele referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligațiile de întreținere; fiducia/ actul fiduciar sau succesiunile.

 

Regulamentul se aplică acțiunilor judiciare intentate și acordurilor menționate la art. 5 și încheiate începând cu 21 iunie 2012 (cu excepția art. 17, care se aplică de la 21 iunie 2011).

Din punct de vedere teritorial, Regulamentul se aplică numai în statele membre participante la forma de cooperare consolidată cu privire la divorţ şi separarea de corp: Belgia, Bulgaria, Germania Spania, Franța Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia România și Slovenia, iar din 22 mai 2014 se va aplica și în Lituania.
Potrivit art. 5, alin.1 din Regulamentul (UE) ne. 1259/2010, soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:

  1. legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului sau
  2. lagea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut reședința obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respective la data încheierii acordului sau
  3. legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului sau
  4. legea forului.

 

Acordul care desemnează legea aplicabilă poate fi modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești (art. 5, alin.2). În cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului, soții pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței de judecată pe parcursul procedurii, caz în care instanța ia act de acordul soților, în conformitate cu legea forului (art.5, alin.3).

Sub aspectul respectării anumitor condiții de formă, norma europeană stabilește că acest acord trebuie încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți. Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentâd o formă scrisă (art. 7, alin.1). Atunci când legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții suplimentare în cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste condiții (art. 7, alin.2).

Dacă la data încheierii acordului soții au reședința obișnuită în state membre participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale diferite, acordul este valabil încheiat din punct de vedere al formei dacă satisfice condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective (art. 7, alin. 3). Dacă la data încheierii acordului numai unul dintre soți are reședința obișnuită într-un stat membru participant, iar acet stat prevede condiții formale suplimentare pentru acest tip de acor, se aplică respectivele condiții (art. 7, alin. 4).

Conform art. 8 din Regulament, în absența unei opțiuni, divoțul și separarea de corp sunt reglementate de:

  1. legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești sau
  2. legea statului pe teritoriu căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca perioada respective să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței judecătorești sau, în lipsa acesteia
  3. legea statului a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești sau, în caz contrar,
  4. unde este sesizată instanța judecătorească.

În cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 sau art. 8 din Regulament nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului.

Important

 

 

Dacă a fost încheiată în afara teritoriului statului român, căsătoria va trebui recunoscută și transcrisă în România, după acest pas putând iniția divorțul în România.
Taxele judiciare de timbru sunt reglementate de O.U.G. nr. 80/2013 astfel:

  • pentru cererea de divort intemeiata pe prevederile art. 373 lit. a) din Codul civil — 200 lei;

 

  • pentru cererea de divort intemeiata pe prevederile art. 373 lit. b) si c) din Codul civil — 100 lei;

 

  • pentru cererea de divort intemeiata pe prevederile art. 373 lit. d) din Codul civil — 50 lei.

În situația în care doriți asistența unui avocat în această problemă, vă asteptăm cu o detaliere pe scurt a situației dumneavoastră la adresa: office@avoatmadalinavoicu.ro