Tranzacţia judiciară este actul procedural de dispoziţie prin care părţile finalizează, într-o anumită modalitate, procesul civil existent între ele, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturile lor.
Instituția juridică a tranzacției este reglementată atât de Codul civil (art. 2267-2278), cât și de Codul de procedură civilă (art. 438-441).
- Reglementarea tranzacției în dreptul material (art. 2267-2278 C.civ.)
Tranzacția este definită ca reprezentând contractul prin care partile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C.civ.).
Din definiția dată de legiuitor acestei instituții juridice, rezultă că, pentru a putea tranzacționa, este necesară indeplinirea cuumulativă a trei condiții:
1) existența unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic, cu potențial de a genera un proces (aprecierea caracterului îndoielnic aparține părților);
2) intenția părtilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanșat;
3) existența concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală.
Pentru a produce efecte juridice, tranzacţia trebuie să fie încheiată de părţi în scris (art. 2272 C.civ.), personal, sau prin mandatar cu procură specială. Conţinutul acesteia este redat integral în dispozitivul hotărârii pronunţate.
Contractul de tranzacție trebuie să întrunească condițiile generale de validitate ale contractelor: capacitatea părților de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală (art. 1179 C.civ.).
Tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său. În lipsa unei stipulații contrare, ea nu poate fi desfiintață în parte (art. 2269 C.civ.).
Tranzacția se mărgineste numai la obiectul ei; renunțarea făcuta la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a facut tranzacția (art. 2270, alin. 1 C.civ.).
Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că partile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției (art. 2270, alin. 2 C.civ.).
Tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract (art. 2273, alin. 1 C.civ.). Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune (art. 2273, alin. 2 C.civ.).
Codul civil enumeră limitativ ipotezele în care intervine sancțiunea nulității tranzacției:
- este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității (art. 2274, alin. 1 C.civ.);
- în cazul în care tranzacția s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea tranzacției poate fi cerută numai de partea care la data închiderii tranzacției nu cunoștea cauza de anulabilitate (art. 2274, alin. 2 C.civ.);
- este nulă tranzactia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false (art. 2275 C.civ.);
- descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părților și care ar fi putut influența continutul tranzacției nu reprezintă o cauza de nulitate a acesteia, cu excepția ipotezei în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părți sau, cu știința acesteia, de către un terț (art. 2276, alin. 1 C.civ.);
- tranzacția este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părțile sau numai una dintre ele nu aveau nici un drept asupra căruia să poată tranzacționa (art. 2276, alin. 2 C.civ.);
- tranzacția asupra unui proces este anulabilă la cererea părții care nu a cunoscut ca litigiul fusese soluționat printr-o hotărâre judecatorească intrată în puterea lucrului judecat (art. 2277 C.civ.).
Tranzacția care, punând capat unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecatorească poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației (art. 2278, alin. 1 C.civ.).
Hotărârea prin care s-a desființat tranzacția în cazurile prevăzute la alin.1 face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată să fie lipsită de orice efect (art. 2278, alin. 2 C.civ.).
- Reglementarea tranzacției în dreptul procesual (art. 438-441 C.proc.civ.)
Din punct de vedere procedural, tranzacţia părţilor poate fi încheiată oricând în procesul civil, în orice etapă a acestuia: în primă instanţă sau în faţa instanţei care soluţionează căile de atac (art. 462 C.pr.civ.), precum şi în faza executării silite (art. 2267 C.civ.).
Potrivit art. 438 C.proc.civ., dacă părțile se înfățișează la termenul stabilit penru judecată, cererea de a se lua act de tranzacție va putea fi primită de un singur judecător (art. 438, alin. 2). Dacă părțile se înfățișează într-o altă zi, judecata a avea loc în camera de consiliu (art. 438 alin. 2). În ambele cazuri, instanța va pronunța o hotărâre de expedient, care să consfințească învoiala părților.
În soluţionarea cererii privind tranzacţia părţilor, instanţa de judecată nu analizează fondul raportului juridic dintre părţi şi nici nu poate cenzura voinţa acestora de a stinge litigiul dintre ele în modalitatea aleasă, ci verifică numai dacă tranzacţia exprimă rezultatul voinţei libere a părţilor şi dacă prin încheierea tranzacţiei respective nu se urmăreşte un scop ilicit sau contrar ordinii publice. În cazul în care aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, instanţa respinge cererea părţilor şi continuă procesul.
Hotărârea prin care instanţa a consfinţit tranzacţia părţilor poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (art. 440 C.proc.civ.). Această cale de atac poate fi exercitată doar dacă se invocă motive procedurale, de formă, privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea tranzacţiei. Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 485 C.proc.civ.).
Dispoziţiile referitoare la tranzacţia judiciară se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor are loc prin procedura medierii (art. 441 C.proc.civ.). Astfel, în ipoteza în care părțile au ajuns la o înțelegere și conflictul a fost soluționat pe calea medierii, instanța va pronunța, la cererea părților, o hotărâre potrivit dispozițiilor art. 438 C.proc.civ., observând dacă medierea a condus la soluționarea, în tot sau în parte, a diferendului și va încuviința învoiala părților, în limitele înțelegerii acestora.
Pentru redactarea contractului de tranzacție, asistență juridică și reprezentare în cursul procedurii, vă rugăm să ne contactați: office@avocatmadalinavoicu.ro.