Potrivit art. 453 C.pr.civ.,partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel încât cel care a pierdut să aibă posibilitatea de a cunoaște acest aspect.

Partea care a pierdut procesul se află în situaţia denumită în procedura civilă drept “culpă procesuală”, culpă care nu se suprapune cu reaua-credinţă a părţii, fiind indiferent, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. 

Ce cuprind cheltuielile de judecată

Acestea constau, potrivit art. 451, alin. 1 C.pr.civ.,  în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Astfel, aceste cheltuieli au caracter accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. 

Solicitarea cheltuielilor de judecată pe csle separată

Referitor la o asemenea situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013, pronunţată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, cererea trebuie taxată la valoarea pretenţiilor.

În motivarea deciziei, se arată că, prin declanşarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar. Nu numai că accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. 

Tot cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curta de Casație și Justiție s-a pronunțat și prin Decizia nr. 8/16.05.2016, precum și deciziile interpretative nr. 34/16.11.2015 și nr. 59/18.09.2017.

Instanța supremă subliniază caracterul autonom al procesului subsecvent în pretenții vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale și nu în temeiul unei rezervări, într-un proces anterior, a dreptului de a pretinde cheltuielile pe cale separată.

Cheltuieli de judecată care pot fi reduse de către instanţă

Potrivit art. 451 C.pr.civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Reducerea cheltuielilor poat fi dispusă de instanţă şi la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor (experţi, inclusiv specialişti în analize de laborator sau ai altor instituţii relevante).

Important: Nu vor putea fi micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi nici plata sumelor cuvenite martorilor. 

Pentru solicitarea de informații juridice, vă rugăm să ne contactați telefonic la numărul 0736383144 sau prin email, la următoarea adresă: office@avocatmadalinavoicu.ro

Legea nr. 190/2018 privind masurile de punere in aplicare a GDPR (Regulamentului (UE) 2016/679 de protectie a datelor cu caracter personal), a intrat in vigoare la data de 31 iulie 2018, fiind publicată in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 651 din 26 iulie 2018.

Vă oferim, în continuare, o prezentare sintetică a principalelor prevederi ale Legii nr. 190/2018.

1.Definirea conceptelor

In Capitolul I din lege – Dispozitii generale – sunt clarificate o serie de concepte pe care Regulamentul (UE) 2016/679 nu le tratează sau le tratează insuficient.

În art. 2, se definesc următorii termeni:

1. a) autorități și organisme publice – Camera Deputaților și Senatul, Administrația Prezidențială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile și instituțiile publice autonome, autoritățile administrației publice locale și de la nivel județean, alte autorități publice, precum și instituțiile din subordinea/coordonarea acestora. În sensul prezentei legi, sunt asimilate autorităților/organismelor publice și unitățile de cult și asociațiile și fundațiile de utilitate publică
2. b)număr de identificare național – numărul prin care se identifică o persoană fizică în anumite sisteme de evidență și care are aplicabilitate generală, cum ar fi: codul numeric personal, seria și numărul actului de identitate, numărul pașaportului, al permisului de conducere, numărul de asigurare socială de sănătate

Aceasta definitie pune capat speculatiilor potrivit carora doar CNP-ul persoanei poate fi considerat numar de identificare national.

1. c)plan de remediere – anexă la procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit în condițiile prevăzute la  11, prin care Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, denumită în continuare Autoritatea națională de supraveghere, stabilește măsuri și un termen de remediere

Așadar, planul de remediere reprezintă o anexa la procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei prin care ANSPDCP (Autoritatea de supraveghere din Romania) stabileste masuri si termen de remediere.

1. d)măsură de remediere – soluție dispusă de Autoritatea națională de supraveghere în planul de remediere în vederea îndeplinirii de către autoritatea/organismul public a obligațiilor prevăzute de lege
2. e)termen de remediere – perioada de timp de cel mult 90 de zile de la data comunicării procesului- verbal de constatare și sancționare a contravenției, în care autoritatea/organismul public are posibilitatea remedierii neregulilor constatate și îndeplinirii obligațiilor legale

Observpm cp este indicat în mod expres termenul de remediere maxim de 90 de zile, însă acesta este aplicabil doar autorităților/organismelor publice. Acest fapt conduce la concluzia că Autoritatea de supraveghere stabilește aceste termene în funcție de situația fiecărui caz în parte, fără a se depăși însă perioada de 90 de zile. Coroborând aceste dispoziții cu prevederile din Capitolul VI, art. 13 alin. (3), Autoritatea de supraveghere poate să reia controlul la respectiva autoritate publică/organism public în termen de 10 zile de la data expirării termenului de remediere.

Per a contrario, pentru operatorii care nu se încadrează în sfera autorităților publice/organismelor publice, legea nu prevede în mod expres un termen maxim de remediere, lăsând la latitudinea Autorității de supraveghere stabilirea acestuia.

1. f)îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public – include acele activități ale partidelor politice sau ale organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, ale organizațiilor neguvernamentale, care servesc realizării obiectivelor prevăzute de dreptul constituțional sau de dreptul internațional public ori funcționării sistemului democratic, incluzând încurajarea participării cetățenilor în procesul de luare a deciziilor și a pregătirii politicilor publice, respectiv promovarea principiilor și valorilor democrației.

2.Reguli specciale privind prelucrarea unor categorii de date cu caracter personal

In Capitolul II din lege – Reguli speciale privind prelucrarea unor categorii de date cu caracter personal – , cuprinde o serie de prevederi aplicabile următoarelor date:

• Prelucrarea datelor genetice, a datelor biometrice sau a datelor privind sănătatea (art. 3):

Art. 3, alin.1 prevede că prelucrarea datelor genetice, biometrice sau a datelor privind sănătatea, în scopul realizării unui proces decizional automatizat sau pentru crearea de profiluri, este permisă cu consimțământul explicit al persoanei vizate sau dacă prelucrarea este efectuată în temeiul unor dispoziții legale exprese, cu instituirea unor măsuri corespunzătoare pentru protejarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei vizate.

Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, prelucrarea datelor privind sănătatea realizată în scopul asigurării sănătății publice, astfel cum este definită în Regulamentul (CE) nr. 1338/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind statisticile comunitare referitoare la sănătatea publică, precum și la sănătatea și siguranța la locul de muncă, nu se poate efectua ulterior, în alte scopuri, de către terțe entități.

• Prelucrarea unui număr de identificare național (art. 4):

Prelucrarea unui număr de identificare național, inclusiv prin colectarea sau dezvăluirea documentelor ce îl conțin, se poate efectua în situațiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Regulamentul general privind protecția datelor (art. 4, alin. 1).

La art. 4 alin. (2) sunt stipulate in mod expres conditiile pe care operatorii trebuie sa le indeplinesca pentru a prelucra numerele de identificare nationale ale persoanelor fizice. In concret, entitatile pot prelucra numere de identificare nationale in temeiul interesului legitim doar cu respectarea următoarelor garanții:

1. a)punerea în aplicare de măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru respectarea, în special, a principiului reducerii la minimum a datelor, precum și pentru asigurarea securității și confidențialității prelucrărilor de date cu caracter personal, conform dispozițiilor art. 32 din Regulamentul general privind protecția datelor;
2. b)numirea unui responsabil pentru protecția datelor, în conformitate cu prevederile art. 10 din prezenta lege;
3. c)stabilirea de termene de stocare în funcție de natura datelor și scopul prelucrării, precum și de termene specifice în care datele cu caracter personal trebuie șterse sau revizuite în vederea ștergerii;
4. d)instruirea periodică cu privire la obligațiile ce le revin a persoanelor care, sub directa autoritate a operatorului sau a persoanei împuternicite de operator, prelucrează date cu caracter personal.

Cu alte cuvinte, elementul care excede dispozițiilor Regulamentului vizează entitățile care vor utiliza ca temei al prelucrării interesul legitim și care au, odată cu implementarea acestei legi, obligația (și nu recomandarea) de a numi DPO.

• Prelucrarea datelor cu caracter personal în contextul relațiilor de muncă (art. 5):

Art. 5 prevede condițiile în care este permisă monitorizarea angajaților la locul de muncă de către angajator prin mijloace de comunicații electronice și/sau prin mijloace de supraveghere video, respectiv:

1. a)interesele legitime urmărite de angajator sunt temeinic justificate și prevalează asupra intereselor sau drepturilor și libertăților persoanelor vizate;
2. b)angajatorul a realizat informarea prealabilă obligatorie, completă și în mod explicit a angajaților;
3. c)angajatorul a consultat sindicatul sau, după caz, reprezentanții angajaților înainte de introducerea sistemelor de monitorizare;
4. d)alte forme și modalități mai puțin intruzive pentru atingerea scopului urmărit de angajator nu și-au dovedit anterior eficiența; și
5. e)durata de stocare a datelor cu caracter personal este proporțională cu scopul prelucrării, dar nu mai mare de 30 de zile, cu excepția situațiilor expres reglementate de lege sau a cazurilor temeinic justificate.

• Prelucrarea datelor cu caracter personal și de categorii speciale de date cu caracter personal, în contextul îndeplinirii unei sarcini care servește unui interes public (art. 6):

Potrivit art. 6, în cazul în care prelucrarea datelor personale și speciale este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public conform art. 6 alin. (1) lit. e) și art. 9 lit. g) din Regulamentul general privind protecția datelor, această operațiune se efectuează cu instituirea de către operator sau de către partea terță a următoarelor garanții:

1. a)punerea în aplicare a măsurilor tehnice și organizatorice adecvate pentru respectarea principiilor enumerate la art. 5 din Regulamentul general privind protecția datelor, în special a reducerii la minimum a datelor, respectiv a principiului integrității și confidențialității;
2. b)numirea unui responsabil pentru protecția datelor, dacă aceasta este necesară în conformitate cu art. 10 din prezenta lege;
3. c)stabilirea de termene de stocare în funcție de natura datelor și scopul prelucrării, precum și de termene specifice în care datele cu caracter personal trebuie șterse sau revizuite în vederea ștergerii.

3.Derogări

Capitolul III din lege prevede, limitativ, anumite derogări de la dispozițiile Regulamentului european și, implicit, ale Legii 190/2018, în ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal:

●Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare (art. 7):

Conform art. 7, în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare și dreptul la informație, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată, prin derogare de la următoarele capitole din Regulamentul general privind protecția datelor:

1. a)capitolul II – Principii;
2. b)capitolul III – Drepturile persoanei vizate;
3. c)capitolul IV – Operatorul și persoana împuternicită de operator;
4. d)capitolul V – Transferurile de date cu caracter personal către țări terțe sau organizații internaționale;
5. e)capitolul VI – Autorități de supraveghere independente;
6. f)capitolul VII – Cooperare și coerență;
7. g)capitolul IX – Dispoziții referitoare la situații specifice de prelucrare.

●Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri de cercetare științifică sau istorică, în scopuri statistice ori în scopuri de arhivare în interes public (art. 8):

Potrivit art. 8, alin. 1, prevederile art. 15, 16, 18 și 21 din Regulamentul general privind protecția datelor nu se aplică în cazul în care datele cu caracter personal sunt prelucrate în scopuri de cercetare științifică sau istorică, în măsura în care drepturile menționate la aceste articole sunt de natură să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea scopurilor specifice, iar derogările respective sunt necesare pentru îndeplinirea acestor scopuri.

Alin. 2 al aceluiași articol statueaza că prevederile art. 15, 16, 18, 19, 20 și 21 din Regulamentul general privind protecția datelor nu se aplică în cazul în care datele cu caracter personal sunt prelucrate în scopuri de arhivare în interes public, în măsura în care drepturile menționate la aceste articole sunt de natură să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea scopurilor specifice, iar aceste derogări sunt necesare pentru îndeplinirea acestor scopuri.

Derogările prevăzute la alin. (1) și (2) sunt aplicabile numai sub rezerva existenței garanțiilor corespunzătoare pentru drepturile și libertățile persoanelor vizate, prevăzute la art. 89 alin. (1) din Regulamentul general privind protecția datelor (art. 8, ali. 3). De asemenea, în cazul în care prelucrarea menționată la alin. (1) și (2) servește în același timp și altui scop, derogările se aplică numai prelucrării în scopurile menționate la alineatele respective (art. 8, alin. 4).

• Prelucrarea datelor cu caracter personal de către partidele politice și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, respectiv de către organizațiile neguvernamentale (art. 9):

În vederea asigurării proporționalității și a unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și a datelor speciale și prelucrarea unor astfel de date de către partidele politice și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, organizațiilor neguvernamentale, art. 9, alin. 1, predeve următoarele garanții:

1. a)informarea persoanei vizate despre prelucrarea datelor cu caracter personal;
2. b)garantarea transparenței informațiilor, a comunicărilor și a modalităților de exercitare a drepturilor persoanei vizate;
3. c)garantarea dreptului de rectificare și ștergere.

Prelucrarea datelor cu caracter personal și special este permisă partidelor politice și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, organizațiilor neguvernamentale, în vederea realizării obiectivelor acestora, fără consimțământul expres al persoanei vizate, dar cu condiția să se prevadă garanțiile corespunzătoare, mai sus menționate (art. 9, alin. 2).

4.Responsabilul cu protecția datelor

Capitolul IV cuprinde prevederi referitoare la esemnarea și atribuțiile responsabilului cu protecția datelor. Astfel, operatorii (respectiv,persoanele împuternicite de operator), desemnează un responsabil cu protecția datelor în situațiile și condițiile prevăzute la art. 37-39 din Regulamentul general privind protecția datelor (art. 10, alin. 1).

În cazul în care operatorul/ persoana împuternicită de operator este o autoritate publică sau un organism public, astfel cum este definit la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 190/2018, poate fi desemnat un responsabil cu protecția datelor, unic pentru mai multe dintre aceste autorități sau organisme, luând în considerare structura organizatorică și dimensiunea acestora (art. 10, alin. 2).

Activitatea și sarcinile responsabilului cu protecția datelor se realizează cu respectarea prevederilor art. 38 și 39 din Regulamentul general privind protecția datelor și a reglementărilor legale naționale aplicabile (art. 10, alin. 3).

5.Organismele de certificare

Legea stabileste la Capitolul V – Organisme de certificare -, art. 11 alin. (1), ca acreditarea organismelor de certificare prevazute la art. 43 din Regulament se realizeaza de Asociatia de Acreditare din Romania (RENAR), in conformitate cu:

– Regulamentul (CE) nr. 765/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a cerințelor de acreditare și de supraveghere a pieței în ceea ce privește comercializarea produselor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 339/93;

– Ordonanța Guvernului nr. 23/2009 privind activitatea de acreditare a organismelor de evaluare a conformității, aprobată cu modificări prin Legea nr. 256/2011
– standardul EN-ISO/IEC 17065;

– cerintele suplimentare stabilite de catre Autoritatea de supraveghere .

6.Sancțiuni

In cuprinsul Capitolului VI din lege – Masuri coercitive si sanctiuni – sunt stipulate ca sanctiuni contraventionale principale avertismentul si amenda contraventionala (art. 12, alin. 2).

De asemenea, sunt detaliate tipurile de incalcari care constituie contraventii (art. 14), cu trimitere la articolele din Regulament, precum si pragurile amenzilor (minim si maxim) pe care le pot aplica reprezentantii Autoritatii de supraveghere pentru diferitele tipuri de incalcari.

Astfel, potrivit art. 14, alin. 2, constituie contravenție încălcarea de către autoritățile/organismele publice a următoarelor dispoziții din Regulamentul general privind protecția datelor, referitoare la:

1. a)obligațiile operatorului și ale persoanei împuternicite de operator în conformitate cu prevederile art. 8, art. 11, art. 25-39, art. 42 și 43;
2. b)obligațiile organismului de certificare în conformitate cu art. 42 și 43;
3. c)obligațiile organismului de monitorizare în conformitate cu art. 41 alin. (4).

(3) Constituie contravenție încălcarea de către autoritățile/organismele publice a dispozițiilor art. 3-9 din prezenta lege.

(4) Contravențiile prevăzute la alin. (2) și (3) se sancționează cu amendă de la 10.000 lei până la 100.000 lei.

(5) Constituie contravenție încălcarea de către autoritățile/organismele publice a următoarelor dispoziții din Regulamentul general privind protecția datelor, referitoare la:

1. a)principiile de bază pentru prelucrare, inclusiv condițiile privind consimțământul, în conformitate cu art. 5-7 și art. 9;
2. b)drepturile persoanelor vizate în conformitate cu art. 12-22;
3. c)transferurile de date cu caracter personal către un destinatar dintr-o țară terță sau o organizație internațională, în conformitate cu art. 44-49;
4. d)orice obligații în temeiul legislației naționale adoptate în temeiul capitolului IX;
5. e)nerespectarea unei decizii sau a unei limitări temporare sau definitive asupra prelucrării sau a suspendării fluxurilor de date, emisă de către Autoritatea națională de supraveghere în temeiul art. 58 alin. (2), sau neacordarea accesului, prin încălcarea dispozițiilor art. 58 alin. (1).

Un aspect important de reținut este acela că pragurile amenzilor sunt aplicabile doar autorităților/organismelor publice.

Pentru consultanță juridică în vederea implementării corecte a dispozițiilor noii reglementări pentru protecția datelor cu caracter personal, vă rugăm să ne contactați.

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 892 din data de 23 octombrie 2018, a fost publicată Procedura de efectuare a investigațiilor.

Procedura de efectuare a investigațiilor a fost aprobată prin Decizia nr. 161/2018 privind aprobarea Procedurii de efectuare a investigațiilor, de către Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – ANSPDCP.

În exercitarea atribuțiilor de control conferite de legislația europeană (Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016) și națională (Legea nr. 506/2004, Legea nr. 102/2005, Legea nr. 190/2018), ANSPDCP, efectuează investigații, cu respectarea prevederilor prezentei proceduri.

Investigațiile efectuate de ANSPDCP reprezintă acele acțiuni care au ca scop monitorizarea și controlul legalității prelucrării datelor cu caracter personal de către operator.

Conform Procedurii, investigațiile pot fi efectuate:

– din oficiu (art. 3):

1. a)la propunerea compartimentelor cu atribuții de control ale ANSPDCP;
2. b)la propunerea președintelui sau vicepreședintelui ANSPDCP, printr-o rezoluție scrisă;
3. c)la propunerea celorlalte compartimente din cadrul ANSPDCP;
4. d)ca urmare a transmiterii notificărilor de încălcare a securității datelor cu caracter personal;
5. e)pentru verificarea unor date și informații cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, obținute de către ANSPDCP din alte surse decât cele care fac obiectul unor plângeri, inclusiv pe baza sesizărilor sau a informațiilor primite de la o altă autoritate de supraveghere sau de la o altă autoritate publică;
6. f)în vederea cooperării internaționale, precum și cu celelalte autorități de supraveghere din statele membre, în domeniul protecției datelor cu caracter personal, inclusiv în cadrul operațiunilor comune și al acordării de asistență reciprocă.

– la plângere (art. 6): analizarea și soluționarea plângerilor se realizează în conformitate cu Procedura de primire și soluționare a plângerilor, aprobată prin decizie a președintelui ANSPDCP.

Procedura stabilește modalitatea efectuării investigațiilor, sub următoarele forme:

1. Investigații pe teren (art. 17-31): constau în verificări efectuate la sediul/domiciliul/punctul de lucru sau alte locații unde își desfășoară activitatea entitatea controlată sau locații care au legătură cu prelucrarea în cauză, după caz.
2. Investigații la sediul ANSPDCP (art. 32): personalul de control desemnat transmite o adresă de convocare a reprezentanților entității controlate, cu precizarea datei și orei de începere a investigației. În adresă se menționează obligația entității controlate de a se prezenta la sediul ANSPDCP, după caz, cu documente, înregistrări relevante, echipamente informatice în funcție de obiectul controlului, actele de identitate ale reprezentantului legal/persoanei împuternicite și ale entității controlate, inclusiv cu ștampila în cazul autorităților publice și registrul de control, dacă este cazul.
3. Investigații în scris (atr. 33, 34): se transmite o adresă către entitatea controlată, întocmită de titularul de lucrare și semnată, după caz, de către șeful ierarhic sau președintele ANSPDCP/înlocuitorii acestora, prin care se solicită informații, date și documente necesare soluționării cazului supus investigației. În adresă se menționează obligația entității controlate de a răspunde în scris, cu anexarea de dovezi în copii certificate pentru conformitate cu originalul și în cadrul termenului stabilit de ANSPDCP.
4. Investigații la autoritățile/organismele publice (art. 35): în cazul constatării încălcării prevederilor legale de către autoritățile/organismele publice, echipa de control încheie un proces-verbal de constatare/sancționare prin care se aplică sancțiunea avertismentului și la care anexează un plan de remediere.

Fiecare tip de investigație conține proceduri detaliate în privința modului de desfășurare a acestora, drepturile și obligațiilor entităților supuse controlului și modului de aplicare a sancțiunilor pentru încălcarea prevederilor ce reglementează protecția datelor.

Sancțiunile contravenționale principale aplicate de ANSPDCP sunt avertismentul și amenda (art. 24). De asemenea, În urma efectuării investigațiilor, pe lângă aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege, ANSPDCP poate dispune și alte măsuri corective și poate formula recomandări (art. 25).

În urma investigațiilor efectuate, prin procesul-verbal de constatare/sancționare sau prin decizie a președintelui ANSPDCP, se poate emite o avertizare pentru entitatea controlată, în cazul în care există posibilitatea ca, prin operațiunile de prelucrare pe care un operator sau o persoană împuternicită de operator intenționează să le efectueze, să se încalce legislația aplicabilă. Decizia președintelui are la bază procesul-verbal de constatare/sancționare încheiat de personalul de control și documentele aferente (art. 24, alin. 2).

Aplicarea sancțiunilor se face prin procesul-verbal de constatare/sancționare încheiat de personalul de control sau prin decizie a președintelui ANSPDCP, în condițiile legii (art. 24, alin. 3).

În situația în care cuantumul amenzii depășește echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro, aplicarea amenzii se efectuează prin decizie a președintelui ANSPDCP, care are la bază procesul-verbal de constatare/sancționare și raportul personalului de control (art. 24, alin. 4).

Pentru consultanță juridică în vederea implementării corecte a dispozițiilor noii reglementări pentru protecția datelor cu caracter personal, vă rugăm să ne contactați.

In Monitorul Oficial Partea I nr. 1040 din 29.12.2017 au fost publicate Normele metodologice de aplicare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentand taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule si timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Ordinul Ministerului Mediului nr. 1488/12.12.2017 și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3198/11.12.2017.

Normele metodologice au intrat in vigoare la data de 29.12.2017.

În continuare, vă prezentăm principalele prevederi ale noii reglementări și care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru restituirea taxei, sub diversele sale denumiri.

Tipurile de taxe avute în vedere pentru restituire

Normele sus menționate stabilesc procedura de restituire a următoarelor taxe:

a) taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevazută la art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

b) taxa pe poluare pentru autovehicule, prevazută de U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011;

c) taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevazută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule;

d) timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014;

e) dobânzile aferente sumelor prevăzute la lit. a)-d), calculate de la data perceperii acestora și până la data restituirii. Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de „0,02% pentru fiecare zi de intarziere.”

Documente necesare pentru restituirea taxelor

Restituirea sumelor se face pe baza:

a) cererii depuse de contribuabil la organul fiscal central competent în administrarea acestuia. Cererea trebuie să cuprindă, ăn mod obligatoriu, contul bancar în care urmeaza să fie restituită suma cuvenită contribuabilului. La cerere se anexează:

b) documentul doveditor al plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule, taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule sau timbrului de mediu pentru autovehicule, respectiv chitanta fiscală/ordinul de plată și extrasul de cont, după caz, care să ateste efectuarea plății acesteia, în original sau în copie. În situatia în care contribuabilul care solicită restituirea taxei/timbrului, după caz, nu detine documentul care atestă plata, verificarea plății se efectuează de catre organul fiscal în baza de date electronică;

c) cartea de identitate a vehiculului și certificatul de înmatriculare, în copie, din care să reiasă calitatea contribuabilului de fost sau actual proprietar al autovehiculului pentru care se solicită restituirea sumelor.

În situația achitării sumelor de restituit de către societățile de leasing, cererea de restituire se depune de către proprietarii care au achiziționat autovehiculele prin sistemul de leasing financiar, la care se anexează documentele de mai sus.

Data nașterii dreptului la restituire și data limită până la care persoana îndreptațită poate formula cererea de restituire

Dreptul contribuabilului de a cere restituirea taxei se naște la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017, respectiv la 7 august 2017, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar cererea de restituire se depune, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.

Procedura de soluționare a cererilor privind restituirea sumelor

În baza cererii depuse de contribuabil, organul fiscal central competent, prin compartimentul cu atribuții de compensare/restituire, denumit în continuare compartiment de specialitate, verifică documentele prezentate de contribuabil și situația fiscală a acestuia, urmând să soluționeze cererea de restituire .

După verificarea prealabilă și în situația în care se constată că nu a fost restituită/compensată suma solicitată la restituire de către contribuabil, organul fiscal central competent stabilește suma aprobată la restituire și procedează la compensare cu eventuale obligatii fiscale restante și/sau restituire, în conformitate cu dispozițiile art. 167 si art. 168 alin. (8) din Codul de procedurăa fiscală.

Potrivit art. 77 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, termenul de soluționare a cererilor de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor, potrivit dispozițiilor legale, este de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire la organul fiscal central competent, acesta putând fi prelungit.

Cererea de restituire, însoțită de documentele arătate mai sus, poate fi depusă la registratura organului fiscal central competent sau se poate transmite prin poștă cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire.

Dacă organul fiscal central competent consideră că mai are nevoie de anumite documente relevante în soluționarea cererii, solicită contribuabilului, în scris, prezentarea acestora. În cazul în care documentele solicitate de către organul fiscal central competent necesare în vederea soluționării cererii nu sunt depuse de către contribuabil în termen de cel mult 60 de zile de la data solicitării, cererea de restituire se respinge de către organul fiscal central competent.

Termenul de 45 de zile prevăzut pentru solutionarea cererilor de restituire se prelungește cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului solicitarea de informații suplimentare relevante în soluționarea acesteia și data înregistrării primirii acestor informații la organul fiscal central competent.

În situația sumelor solicitate la restituire de către un contribuabil care a dobândit autovehiculul în baza unui contract de leasing financiar, după verificarea plății efectuată după seria cărții de identitate a autovehiculului sau a codului de identificare fiscală a societății de leasing care a efectuat plata și respectiv, a restituirii/nerestituirii sumei achitate de societatea de leasing, organul fiscal central competent în administrarea contribuabilului comunică informațiile în vederea includerii în „Situația centralizatoare a deciziilor de soluționare a cererilor privind restituirea sumelor reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule emise în săptămâna……./Situatia centralizatoare a deciziilor de soluționare a cererilor privind restituirea sumelor reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule, emise în săptămâna . . ……”, al cărei model este prevăzut in anexa nr. 10 la Ordin .

În baza cererii depuse de contribuabil, organul fiscal central competent, prin compartimentul de specialitate, procedează la:

a) introducerea, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de restituire, în baza de date centralizatî, a informațiilor cuprinse în cererea de restituire și documentele anexate, după caz;

b) verificarea în baza de date centralizată, dacă pentru autovehiculul indicat in cerere a fost restituită/compensată suma solicitată la restituire;

c) verificarea, în mod electronic, dacă documentul care atestă plata sumelor solicitate la restituire este înregistrat în baza de date centralizată în care sunt înregistrate plățile.

Cazuri de respingere a cererii de restituire

Cererea de restituire se respinge de către organul fiscal central competent prin emiterea deciziei de respingere a cererii de restituire a sumelor reprezentănd taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, țn următoarele situații:

a) contribuabilul nu anexează la cererea de restituire documentele aferente ori nu transmite informațiile și documentele solicitate de organul fiscal central competent, în termen de cel mult 60 de zile de la solicitare;

b) contribuabilul nu indică în cererea de restituire contul bancar în care urmează să fie restituită suma cuvenită;

c) organul fiscal central competent constată ca suma solicitată la restituire a fost deja compensată sau restituită, după caz;

d) organul fiscal central competent sau unitatea Trezoreriei Statului, după caz, constată ca documentul care atestă plata sumelor solicitate la restituire nu a fost identificat în baza de date în care sunt înregistrate plățile.

Termenele de restituire a sumelor cuvenite

Potrivit normelor metodologice, restituirea efectivă a sumelor se efectuează de către unitatea Trezoreriei Statului la care este arondat organul fiscal central competent, astfel:

a) taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în perioada 1 ianuarie 2018-31 decembrie 2018;

b) timbrul de mediu pentru autovehicule, în perioada 1 septembrie 2018-31 martie 2019.

Calculul dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele aprobate la restituire

Dupa efectuarea restituirii sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, organul fiscal central competent calculeaza dobânda cuvenită contribuabilului, în cel mult 15 zile de la data restituirii, dar nu mai târziu de termenul stabilit prin O.U.G. nr. 52/2017.

Dobânda cuvenită contribuabilului se calculează asupra sumei de restituit care se înmultește cu numărul de zile aferent perioadei cuprinse între data perceperii taxei/timbrului și data restituirii efective și cu nivelul dobânzii prevăzut de art. 174 alin. (5) din Codul de procedura fiscală, respectiv 0.02%/zi de întârziere.

Dobânzile datorate contribuabililor în cazul restituirii sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești sunt cele dispuse de instanța judecștorească.

Data restituirii este data virării în contul indicat de contribuabil în cererea de restituire, inclusiv în situația în care acest cont a fost eronat indicat și restituirea efectivă nu s-a produs, suma fiind returnată de către instituția de credit .

Procedura de restituire a taxelor prin hotărâri definitive, precum și a cheltuielilor stabilite de instanțe și a oricăror altor cheltuieli ocazionate de executarea silită

Fac obiectul prezentei proceduri sumele de restituit reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, precum și dobînzile aferente stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive, precum și cheltuielile bănești stabilite de aceste instanțe și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silitș, pentru care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 (07 august 2017) nu au fost emise decizii de soluționare a cererii de restituire, precum și cele care devin executorii dupaădata de 31 august 2018.

Pentru restituirea sumelor stabilite prin hotărâri definitive ale instanței judecătorești competente, contribuabilul depune la organul competent o cerere la care anexează hotararea judecatorească definitivă, în copie.

Cererile se solutionează de organul competent, indiferent dacă acesta renunță, ulterior, la solicitarea de restituire a sumelor dispuse de instanța de judecată, întrucât renunțarea nu afecteaza obligația organului competent de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii judecătoresti.

Pentru sumele de restituit stabilite de către instanța judecatorească, organul competent este organul fiscal central competent sau Administrația Fondului pentru Mediu, după caz, astfel cum este stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă.

În cazul hotărârilor judecătorești definitive prin care se stabilesc ca organe competente pentru solutionarea acestora atât organul fiscal central, cât și Administrația Fondului pentru Mediu, cererea de restituire se soluționează de către organul competent la care se depune.

Termenele de restituire a sumelor stabilite de instanțele de judecată

Sumele stabilite de instanța judecatorească prin hotărâre definitivă se restituie de către organele competente astfel:

a) taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule și taxa pentru emisiile poluante pentru autovehicule se restituie în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2018;

b) timbrul de mediu pentru autovehicule se restituie în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii, dar nu mai devreme de 1 septembrie 2018.

Calculul dobânzii cuvenite contribuabilului

În situația în care instanța judecătorească dispune plata dobânzii cuvenite contribuabilului, data de la care aceasta se calculează se stabilește astfel:

a) în cazul în care s-a stabilit acordarea dobânzii prevăzute de Codul de procedură fiscală, dobânda se calculează conform dispozițiilor art. 182 din acest act normativ sau de la data stabilită de instanțele de judecată prin hotărâre judecatorească definitivă, după caz;

b) în cazul în care s-a stabilit acordarea dobânzii legale, dobânda se calculează de la data la care solicitantul a plătit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule/taxa pe poluare pentru autovehicule/taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule/timbrul de mediu pentru autovehicule sau data stabilită de instanțele de judecată prin hotărârea judecatorească definitivă, după caz.

Restituirea sumelor stabilite de instanța judecătorească prin hotărâre definitivă se efectuează de organul competent.

Procedura de restituire a sumelor rămase de restituit, după emiterea deciziilor de soluționare a cererii

Sumele rămase de restituit reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pentru care au fost emise decizii de soluționare a cererii de restituire până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017, se restituie, din oficiu, de organele emitente ale acestora, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a normelor metodologice (29.12.2017).

Sumele rămase de restituit reprezentând timbrul de mediu, pentru care au fost emise decizii de soluționare a cererii de restituire până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 (07.08.2017), se restituie, din oficiu, de organele emitente ale acestora, în termen de maximum un an de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență.

Dobânzile datorate contribuabililor aferente sumelor se calculează și se plătesc de către organele competente, pentru perioada cuprinsă între data perceperii taxelor și data restituirii acestora, ori conform celor dispuse prin hotărârile judecătorești definitive, după caz.

În cazul cererilor depuse de contribuabili potrivit prevederilor art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 37/2014, și pentru care nu au fost emise decizii de soluționare, sumele se restituie, din oficiu, de organul fiscal central competent, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentelor norme metodologice (de la 29.12.2017).

Instituția juridică a tranzacției este reglementată atât de Codul civil (art. 2267-2278), cât și de Codul de procedură civilă (art. 438-441).

• Reglementarea tranzacției în dreptul material (art. 2267-2278 C.civ.)

Tranzacția este definită ca reprezentând contractul prin care partile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C.civ.).

Din definiția dată de legiuitor acestei instituții juridice, rezultă că, pentru a putea tranzacționa, este necesară indeplinirea cuumulativă a trei condiții:

1) existența unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic, cu potențial de a genera un proces (aprecierea caracterului îndoielnic aparține părților);

2) intenția părtilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanșat;
3) existența concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală.

Pentru a produce efecte juridice, tranzacţia trebuie să fie încheiată de părţi în scris (art. 2272 C.civ.), personal, sau prin mandatar cu procură specială. Conţinutul acesteia este redat integral în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Contractul de tranzacție trebuie să întrunească condițiile generale de validitate ale contractelor: capacitatea părților de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală (art. 1179 C.civ.).

Tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său. În lipsa unei stipulații contrare, ea nu poate fi desfiintață în parte (art. 2269 C.civ.).

Tranzacția se mărgineste numai la obiectul ei; renunțarea făcuta la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a facut tranzacția (art. 2270, alin. 1 C.civ.).

Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că partile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției (art. 2270, alin. 2 C.civ.).

Tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract (art. 2273, alin. 1 C.civ.). Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune (art. 2273, alin. 2 C.civ.).

Codul civil enumeră limitativ ipotezele în care intervine sancțiunea nulității tranzacției:

1. este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității (art. 2274, alin. 1 C.civ.);
2. în cazul în care tranzacția s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea tranzacției poate fi cerută numai de partea care la data închiderii tranzacției nu cunoștea cauza de anulabilitate (art. 2274, alin. 2 C.civ.);
3. este nulă tranzactia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false (art. 2275 C.civ.);
4. descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părților și care ar fi putut influența continutul tranzacției nu reprezintă o cauza de nulitate a acesteia, cu excepția ipotezei în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părți sau, cu știința acesteia, de către un terț (art. 2276, alin. 1 C.civ.);
5. tranzacția este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părțile sau numai una dintre ele nu aveau nici un drept asupra căruia să poată tranzacționa (art. 2276, alin. 2 C.civ.);
6. tranzacția asupra unui proces este anulabilă la cererea părții care nu a cunoscut ca litigiul fusese soluționat printr-o hotărâre judecatorească intrată în puterea lucrului judecat (art. 2277 C.civ.).

Tranzacția care, punând capat unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecatorească poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației (art. 2278, alin. 1 C.civ.).

Hotărârea prin care s-a desființat tranzacția în cazurile prevăzute la alin.1 face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată să fie lipsită de orice efect (art. 2278, alin. 2 C.civ.).

• Reglementarea tranzacției în dreptul procesual (art. 438-441 C.proc.civ.)

Din punct de vedere procedural, tranzacţia părţilor poate fi încheiată oricând în procesul civil, în orice etapă a acestuia: în primă instanţă sau în faţa instanţei care soluţionează căile de atac (art. 462 C.pr.civ.), precum şi în faza executării silite (art. 2267 C.civ.).

Potrivit art. 438 C.proc.civ., dacă părțile se înfățișează la termenul stabilit penru judecată, cererea de a se lua act de tranzacție va putea fi primită de un singur judecător (art. 438, alin. 2). Dacă părțile se înfățișează într-o altă zi, judecata a avea loc în camera de consiliu (art. 438 alin. 2). În ambele cazuri, instanța va pronunța o hotărâre de expedient, care să consfințească învoiala părților.

În soluţionarea cererii privind tranzacţia părţilor, instanţa de judecată nu analizează fondul raportului juridic dintre părţi şi nici nu poate cenzura voinţa acestora de a stinge litigiul dintre ele în modalitatea aleasă, ci verifică numai dacă tranzacţia exprimă rezultatul voinţei libere a părţilor şi dacă prin încheierea tranzacţiei respective nu se urmăreşte un scop ilicit sau contrar ordinii publice. În cazul în care aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, instanţa respinge cererea părţilor şi continuă procesul.

Hotărârea prin care instanţa a consfinţit tranzacţia părţilor poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (art. 440 C.proc.civ.). Această cale de atac poate fi exercitată doar dacă se invocă motive procedurale, de formă, privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea tranzacţiei. Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 485 C.proc.civ.).

Dispoziţiile referitoare la tranzacţia judiciară se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor are loc prin procedura medierii (art. 441 C.proc.civ.). Astfel, în ipoteza în care părțile au ajuns la o înțelegere și conflictul a fost soluționat pe calea medierii, instanța va pronunța, la cererea părților, o hotărâre potrivit dispozițiilor art. 438 C.proc.civ., observând dacă medierea a condus la soluționarea, în tot sau în parte, a diferendului și va încuviința învoiala părților, în limitele înțelegerii acestora.

Pentru redactarea contractului de tranzacție, asistență juridică și reprezentare în cursul procedurii, vă rugăm să ne contactați: office@avocatmadalinavoicu.ro.

În nota de fundamentare a emiterii acestei oronanțe sunt prevăzute motivele acestei noi amânări (după mai multe tergiversări cauzate de lipsa legislației adiacente și de înființarea instituțiilor care să o aplice), printre care amintim: lipsa de pregătire a instituţiilor care urmează să aplice procedurile prevăzute de această lege; Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, precum şi instituţia impreviziunii din Codul Civil oferă remedii alternative pentru persoanele care intâmpină dificultăți în executarea contractelor încheiate cu băncile; personal insuficient în instanțele de judecată pentru această nouă categorie de cauze.

• Principalele prevederi ale Legii nr. 151/2015

Actul normativ în discuție introduce insolvența persoanelor fizice, ca o noutate absolută în legislația noastră, până acum procedura fiind reglementată doar pentru persoane juridice.

Legea instituie o serie de proceduri juridice având ca scop redresarea situației financiare a debitorului persoană fizică de bună-credință, acoperirea într-o cât mai mare măsură a pasivului acestuia și descărcarea de datoriile avute de persoana fizică (potrivit art. 1 din lege).

În esență, o persoană fizică debitoare este considerată în stare de insolvență când patrimoniul acesteia se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor scadente.

Legea nr. 151/2015 stabilește că insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la data scadenței, nu și-a achitat datoria față de unul sau mai multi creditori.

Noile prevederi (art. 4, alin 1, 2 din Legea nr. 151/2015) se vor aplica debitorului persoană fizică care:

• are domiciliul, reședința sau reședinta obișnuită de cel puțin șase luni anterior depunerii cererii în România;
• este în stare de insolvență și nu există o probabilitate rezonabilă de a redeveni, într-o perioadă de maximum 12 luni, capabil să-și execute obligațiile astfel cum au fost contractate, cu menținerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine și pentru persoanele pe care le are în întreținere; probabilitatea rezonabilă se apreciază prin considerarea cuantumului total al obligatților raportat la veniturile realizate sau prognozat a fi realizate față de nivelul de pregătire profesională și expertiză ale debitorului, precum și la bunurile urmăribile deținute de acesta;
• cuantumul total al obligațiilor sale scadente este cel puțin egal cu valoarea-prag (valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al datoriilor scadente ale debitorului necesar pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii insolvenței pe baza de plan de rambursare a datoriilor sau a procedurii judiciare de insolvență prin lichidare de active; aceasta este de 15 salarii minime pe economie).

Din dispozițiile legale sus menționate, rezultă că Legea nr. 151/2015 se adresează persoanelor fizice de bună-credință, ale căror datorii rezultă dintr-o activitate ce are ca scop satisfacerea unei nevoi personale (spre exemplu, restanțele la furnizorii de utilități, întârzieri în achitarea ratelor bancare contractate pentru achiziția unui bun sau serviciu personal), și nu dintr-o afacere ce are ca scop generarea de profit. Așadar, acest act normativ nu are ca obiect insolvența persoanei fizice autorizate sau a celei care desfasoară o activitate independentă, ci vizează persoana fizică obișnuită, iar dacă aceasta realizează venituri din activități independente, de acestea se va tine cont la stabilirea surselor de rambursare a datoriilor.

Legea nr. 151/2015 stabilește că procedurile pe care le reglementează nu vor fi aplicabile debitorului (art. 4, alin 3, 4):

• în cazul căruia a fost închisă, din motive ce îi sunt imputabile, o procedură de insolvență pe bază de plan de rambursare a datoriilor, o procedură judiciară de insolvență prin lichidare de active sau o procedură simplificată de insolvență cu mai puțin de 5 ani anterior formulării unei noi cereri de deschidere a procedurii insolvenței;
• care a fost condamnat definitiv pentru săvârsirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, a unei infracțiuni de fals sau a unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;
• care a fost concediat în ultimii 2 ani din motive ce îi sunt imputabile;
• care, deși apt de muncă și fără un loc de muncă ori alte surse de venit, nu a depus diligența rezonabilă necesară pentru a-și găsi un loc de muncă sau care a refuzat, în mod nejustificat, un loc de muncă propus ori o altă activitate aducătoare de venit;
• care a acumulat datorii noi, prin cheltuieli voluptuare în timp ce știa sau ar fi trebuit să stie ca este în stare de insolvență;
• care a determinat sau a înlesnit ajungerea în stare de insolvență, cu intenție sau din culpă gravă. Se prezumă a fi avut acest efect:
  • contractarea, în ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, a unor datorii care reprezintă cel puțin 25% din valoarea totală a obligațiilor, cu excepția obligațiilor excluse;
  • asumarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor obligații excesive prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor care au contribuit semnificativ la incapacitatea debitorului de a-și plăti datoriile, altele decât cele datorate de către acesta persoanelor cu care a contractat astfel;
  • efectuarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor plăți preferențiale, care au contribuit în mod semnificativ la reducerea sumei disponibile pentru plata celorlalte datorii;
  • transferarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, de bunuri sau valori din patrimoniul sau în patrimoniul altei persoane fizice ori juridice în timp ce știa sau ar fi trebuit să știe ca prin aceste transferuri va ajunge în stare de insolvență;
  • încetarea unui contract de muncă prin acordul părților sau prin demisie în ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a procedurii;
• care la data formulării cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență, potrivit prezentei legi, are deja deschisă o altă procedură de insolvență.

Prin Legea nr. 151/2015, sunt reglementate trei proceduri de insolvență (art. 5):

• • • procedura de insolvență pe baza unui plan de rambursare a datoriilor;
    • procedura de insolvență bazată pe lichidarea de active;
    • procedura de insolvență simplificată.

Astfel, debitorul aflat în stare de insolvență poate depune la comisia de insolvență o cerere de deschidere a procedurii insolvenței pe bază de plan de rambursare a datoriilor (art. 6, alin. 1).

În cazul în care debitorul consideră că situația sa financiară este iremediabil compromisă și un plan de rambursare a datoriilor nu poate fi elaborat și pus în executare, acesta poate solicita direct instanței judecătorești competente deschiderea procedurii judiciare de insolvență prin lichidare de active (art. 6, alin. 2).

Debitorul care îndeplinește condițiile de la art. 65 depune la comisia de insolvență o cerere de aplicare a procedurii simplificate de insolvență, potrivit art. 66 (art. 6, alin. 3).

Procedura de insolvență simplificată este aplicabilă debitorului care, pe lângă condițiile generale (prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 3 pct. 12 și nu se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 151/2015), îndeplinește, cumulativ și cerințele stabilite prin art. 65 din lege, respectiv:

a) cuantumul total al obligațiilor sale este de cel mult 10 salarii minime pe economie;

b) nu are bunuri sau venituri urmăribile;

c) are peste vârsta standard de pensionare sau și-a pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă.

Deși legea interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în realitate astfel de clauze se regăsesc în numeroase contracte, printre acestea amintind cele încheiate cu băncile, cu instituțiile financiar-nebancare, cu societățile de asigurări, cu furnizorii de servicii precum telefonie mobilă, energie electrică, gaz, salubritate, termoficare ș.a.

Ce reprezintă o clauză abuzivă

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, cu modificările și completările ulterioare, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se consideră că o clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau conditiile generale de vînzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze s-au negociat direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii referitoare la clauzele abuzive la restul contractului, în cazul în care o evaluare globală evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui, şi nu a consumatorului să prezinte probe în acest sens (art. 4, alin. 3 din Legea nr. 193/2000).

Natura unei clauze abuzive

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4, alin. 6).

Natura abuzivă a unei clauze se va stabili în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului în momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și raportat la alte clauze ale contractului sau a altor contracte de care acesta depinde (art. 4, alin. 5).

Astfel, în practica instantelor, s-a constatat, de exemplu, că suntem în prezenţa unei clauze abuzive într-un contract de credit dacă într-un astfel de contract există o clauză contractuală care acordă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda creditului, în raport de o marjă fixă stabilită exclusiv de către bancă.

Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua (art. 6).

În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese (art. 7).

Constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor

În cazul în care consumatorul/persoana prejudiciată a constatat existenţa unei clauze abuzive într-un contract încheiat cu un profesionist, acesta are posibilitatea să denunţe clauza respectivă, formulând în acest sens o sesizare sau are posibilitatea de a invoca în mod individual nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

Dacă consumatorul/persoana prejudiciată alege să denunţe clauza abuzivă formulând o sesizare, atunci organele de control efectuează verificări la sesizarea persoanei prejudiciate. Organele de control se pot sesiza şi din oficiu (art. 9).

Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, controlul respectării dispoziţiilor legale se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), precum şi de către specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.

Profesionistul are obligaţia de a prezenta organelor de control, în original, contractul/contractele încheiat/incheiate cu consumatorul.

Organele de control abilitate încheie un proces-verbal prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articolele din lege încălcate de profesionist (art. 11).

În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 din Legea nr. 193/2000, vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. La cererea de chemare în judecată va fi anexat şi procesul-verbal mai sus amintit (art. 12).

De asemenea, asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, în instanţă, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. În acest caz, instanţa va aplica şi amenda cuprinsă între 200 şi 1000 de lei.

În schimb, dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.

Hotărârea instanţei de judecată este supusă numai apelului (art. 13, ain. 4), care va putea fi exercitat conform prevederilor Codului de procedură civilă.

În scopul asigurării unei protecţii adecvate a consumatorilor, O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, instituie în art.10 drepturile consumatorilor la încheierea contractelor, respectiv:

1. a)libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
2. b)de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie;
3. c)de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate, precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în contracte sau în alte documente aferente contractelor;
4. d)de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;
5. e)de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi;
6. f)de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor eventuale costuri stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului;
7. g)de a sesiza asociaţiile de consumatori şi organele administraţiei publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;
8. h)de a fi notificaţi în scris cu privire la orice modificare ca urmare a prevederilor contractuale referitoare la valoarea dobânzilor, comisioanelor, penalităţilor sau oricăror altor costuri, cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicarea noilor valori;
9. i)de a fi notificaţi cu 30 de zile înainte de data la care contractul se prelungeşte în mod automat pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată, în vederea formulării în scris de către consumator a unei opţiuni de prelungire a valabilităţii acestuia.

Lista clauzelor considerate a fi abuzive

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr.193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate a fi abuzive. Astfel, sunt considerate a fi abuzive acele prevederi contractuale care:

1. a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condiţiile în care profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul;
2. b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
3. c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care profesionistul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
4. d) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
5. e) dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
6. f) dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
7. g) dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;
8. h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
9. i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
10. j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care:- profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e); – profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;- profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;
11. k) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a profesionistului privind utilizarea produselor şi serviciilor;
12. l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
13. m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;
14. n) dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane – agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator;
15. o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către profesionist cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra profesionistului;
16. p) prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului.Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit;
17. r) permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;
18. s) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator;
19. t) dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate.Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată şi fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părţi contractante.

Pentru a evita (pe cât posibil) eventualele capcane ale contractelor încheiate cu profesioniștii, consumatorilor li se recomandă:

– să analizeze orice ofertă promovată de profesioniști înainte de a-i da curs;

– să studieze atent clauzele unui contract standard preformulat înainte de a-l semna;

– să se asigure că au înţeles toate clauzele contractului sau condiţiile generale de vânzare, după caz;

– să solicite un termen pentru studierea contractului sau a condiţiilor generale de vânzare şi să încerce să obţină un sfat adecvat de la persoanele specializate.

Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică, asistență și reprezentare pentru contestarea clauzelor abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Pentru solicitarea de informații juridice, vă rugăm să ne prezentați situația dumneavoastră la următoarea adresă de email: office@avocatmadalinavoicu.ro

Încetarea contractului individual de muncă

Potrivit art. 55 din Codul muncii, CIM poate înceta astfel:

1. de drept;
2. ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea;
3. ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.

• Încetarea de drept a contractului individual de muncă

CIM încetează de drept în următoarele cazuri (art. 56 din Codul muncii):

a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoana fizică, precum și în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul și-a încetat existența conform legii;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecatorești de declarare a morții sau a punerii sub interdicție a salariatului sau a angajatorului persoană fizică;

c)la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei depensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limita de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II; (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 12/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003);

d) ca urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă;
e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti de reintegrare;

f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;

g) de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;

h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcții, ca masură de siguranță ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecatorești prin care s-a dispus interdicția;

i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durata determinată;
j) retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă între 15 si 16 ani.

De asemenea, nerespecatarea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a CIM atrage nulitatea acestuia (art. 57 din Codul muncii). Constatarea nulității contractului produce efecte ex nunc (pentru viitor).

Nulitatea CIM poate fi însă acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege. Totodată, dacă o clauză este afectată de nulitate întrucât stabilește drepturi sau obligații contrare legii sau contractelor colective de muncă, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul afectat având dreptul la despăgubiri. La fel, persoana care a prestat muncă în temeiul unui contract de muncă nul are dreptul la remunerație, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

Constatarea nulității CIM se poate face prin acordul părților, iar în cazul în care nu se ajunge la o soluție pe cale amiabilă, nulitatea se va pronunța de către instanța judecătorească.

• Incetarea raporturilor de munca prin acordul partilor

Această modalitate de încetare a raporturilor de muncă presupune realizarea acordului de voință între angajat și angajator în ceea ce priveștr terminarea CIM (art. 55, lit. b) din Codul muncii).

Așadar, nu este sufucientă numai solicitarea uneia dintre părțile contractului de muncă (spre exemplu, salariatul înregistrează o cerere prin care solicită încetarea rapotrurilor de muncă în baza art. 55, lit. b), ci este necesar ca și cealaltă parte să își manifeste expres, fără echivoc, dorința de a înceta raportul de muncă.

• Concedierea

Concedierea reprezintă încetarea CIM din inițiativa angajatorului (art. 58, alin. 1 din Codul muncii).

Concedierea poate fi dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului (art. 58, alin. 2).

Este interzisă concedierea salariaților (art. 59):

a) pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindical;

b) pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale.

Concedierea salariatilor nu poate fi dispusă (art. 60):

– pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;

– pe durata suspendării activității ca urmare a instituirii carantinei;

– pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;

– pe durata concediului de maternitate;

– pe durata concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;

– pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
– pe durata efectuării concediului de odihnă.

Aceste interdicții nu operează în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.
1. Concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului

Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații (art. 61):

a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară;

b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală;

c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.

2. Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului

Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia (art. 65, alin. 1 din Codul muncii).

Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art. 56, alin. 2).

Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă (art. 66).

Salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor beneficiaza de masuri active de combatere a somajului si pot beneficia de compensatii in conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munc aplicabil (art. 67).

3. Dreptul la preaviz

Codul muncii instituie în mod expres obligația angajatorului de a acorda salariatului concediat preavizul de minim 20 de zile lucrătoare în următoarele cazuri (art. 75 alin. 1):

1. în cazul concedierii ca urmare a inaptitudinii fizice și/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat (art. 61 lit. c) din Codul muncii);
2. în cazul concedierii salariatului pentru necorespundere profesională (art. 61 lit. d) din Codul muncii), cu excepția cazului în care salariatul se află în perioada de probă;
3. în situația concedierii individuale sau colective ca urmare a desființării postului ocupat de salariatul concediat (art 65, 66 din Codul muncii).

În situația în care în perioada de preaviz CIM este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepția cazului în care CIM a fost suspendat ca urmare a absențelor nemotivate ale salariatului (art. 51, alin. 2 din Codul muncii).

Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și va produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Potrivit art. 76 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină următoarele elemente:

a) motivele care determină concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;

d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariatii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.

4. Controlul și sancționarea concedierilor nelegale
Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută (art. 78 din Codul muncii).

În caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fata instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere (art. 79 din Codul muncii).

În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (art. 80 din Codul muncii). La solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.

În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va inceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

• Demisia

Prin demisie se întelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz (art. 81, alin. 1 din Codul muncii). Codul muncii conferă salariatului dreptul de a nu își motiva demisia (art. 81, alin. 3).

Angajatorul este obligat să inregistreze demisia salariatului. În cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația, salariatul are dreptul de a face dovada demisiei sale prin orice mijloace de probă (art. 81, alin. 2).

Termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile și nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariații cu funcții de execuție, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariații care ocupa funcții de conducere (art. 81, alin. 4).

Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să își producă toate efectele (art. 81, alin. 5).

În situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător (art. 81, alin. 6).

Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv (art. 81, alin. 7).

Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă (art. 81, alin. 8).

Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică și, după caz, asistență sau reprezentare în fața autorităților competente, în probleme legate de încheierea, executarea sau încetarea contractelor de muncă.

Cei interesați în acest sens sunt asteptați cu un email la adresa: office@avocatmadalinavoicu.ro

Modificarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă poate fi modificat doar prin acordul părților (art. 41, alin. 1 din Codul muncii). Prin excepție, modificarea unilterală a CIM este posibilă numai în cazurile și condițiile prevăzute de Codul muncii.

Conform Codului muncii (art. 41, alin. 3), doar anumite elemente din CIM pot fi modificate, și anume:

• durata contractului;
• locul muncii;
• felul muncii;
• condițiile de muncă;
• salariul;
• timpul de muncă și timpul de odihnă.

Orice modificare a unuia dintre elementele din CIM impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.

Codul muncii prevede că angajatorul poate modifica unilateral CIM, prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contract. Salariatul își va păstra însă funcția, cât și celelalte drepturi prevăzute în CIM, pe durata delegării, respectiv a detașării (art. 42 din Codul muncii).

De asemenea, angajatorul poate modifica temporar locul si felul muncii, fără consimțământul salariatului, și în următoarele situații, prevăzute de art. 48 din Codul muncii:

• în cazul unor situații de forță majoră;
• cu titlu de sancțiune disciplinară;
• ca masură de protecție a salariatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.

Delegarea și detașarea salariaților

• Delegarea este definită ca exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către

salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă (art. 43 din Codul muncii).

Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni, cu posibilitatea prelungirii pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului.

Pentru perioada în care este delegat, sariatul are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă (art. 44 din Codul muncii).

• Detașarea reprezintă actul prin care angajatorul dispune schimbarea temporară a locului

de muncă la un alt angajator, în scopul exeutării unor lucrări în interesul acestuia din urmă (art. 45 din Codul muncii).

Prin delegare se poate modifica și felul muncii, însă numai în mod excepțional și cu consimțământul scris al salariatului.

Detașarea se poate dispune pentru o perioadă de cel mult un an, putând fi prelungită în mod excepțional, pentru motive obiective ce impun prezența salariatului la angajatorul la care s-a dispus detașarea, cu acordul ambelor părți, din 6 în 6 luni (art. 46 din Codul muncii).

Salariatul poate refuza detașarea dipusă de angajatorul său numai în mod excepțional, pentru motive personale temeinice.

Ca și în cazul delegării, salariatul detașat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, cât și la o indemnizație de detașare (art. 46, alin. 4). Drepturile cuvenite salariatului detașat se acordă e angajatoru la care s-a dispus detașarea (art. 47, alin. 1)

Pentru a asigura respectarea drepturilor salariatului detașat, Codul muncii statuează că pe durata detșării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile – fie de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la angajatorul la care este detașat (art. 47, alin. 2). În cazul în care angajatorul care a dispus detașarea nu își îneplinește obligațiile față de salariatul detașat, acestea vor fi indeplinite de angajatorul care a dispus detasarea (art. 47, alin. 4). Dacă exista divergență între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei nu își îndeplinește obligațiile, salariatului detașat îi revin următoarele drepturi:

• de a reveni la locul său de muncă de la angajatorul care l-a detașat;
• de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori și de a cere executarea silită a obligațiilor neîndeplinite.

Suspendarea contractului individual de muncă

Suspendarea CIM poate interveni de drept, prin acordul părților sau prin act unilateral al uneia dintre părți și are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat, respectiv a plății drepturilor de natură salarială de către angajator. De asemenea, se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea CIM, cu excepția situațiilor în care CIM încetează de drept (art. 49 din Codul muncii).

Chiar și pe durata suspendării CIM, pot subzista alte drepturi și obligații, în afara celor sus-menționate, dacă acestea sunt prevăzute expres în legi speciale, în contractul colectiv de muncă, în contracte individuale de muncă sau în regulamente interne.

Dacă însă CIM se supendă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia e niciun drept care rezultă din calitatea sa de salariat.

Dacă în timpul perioadei de suspendare intervine o cauză de încetare de drept a CIM, cauza de încetare de drept prevalează (art. 49, alin. 5).

Codul muncii prevede cazurile de suspendare a contractului individual de munca: de drept, din inițiativa uneia dintre părți – salariatul sau angajatorul – , cât și prin acordul părților.

• CIM se suspendă de drept în următoarele situații (art. 50):
• concediu de maternitate:
• concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
• carantină;
• exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
• îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat;
• forța majoră;
• în cazul în care salariatul este arestat preventiv;
• de la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu și-a reînnoit aceste documente, CIM încetează de drept;
• în alte cazuri expres prevăzute de lege.

• CIM poate fi suspendat din inițiativa salariatului în următoarele situații (art. 51):
• concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
• concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârsta de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni inteercurente, până la împlinirea vârstei de 8 ani;
• concediu paternal;
• concediu pentru formarea profesională;
• exercitarea unor funcții elective în cadrul organismelor profesionale la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;
• participarea la grevă
• concediu de acomodare (introdus prin Legea nr. 57/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi a altor acte normative).

Dacă însă salariatul are absențe nemotivate, CIM va putea fi suspendat, în condițiile stabilite de contractul colectiv de muncă aplicabil, precum și prin regulamentul intern.

• CIM poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații (art.52, 53):
• în cazul în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;
• în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive econnomice, tehnologice, structurale sau similare;
• în cazul în care împotriva salariatului s-a luat măsura controlulu judiciar ori a controului judiciar pe cauțiune, dacă în sarcina acestuia au fost stabilite obligații care împiedică executarea contractului de muncă, precum și în cazul în care salariatul este arestat la domiciliu, iar conținutul măsurii împiedică exercitarea CIM;
• pe durata detașării;
• pe durata suspendării de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiilor.

Pe durata reducerii și/sau a întreruperii temporare a activității, salariații se vor afla la dispoziția angajatorului, acesta având oricând posibiitatea să dispună reîneperea activității.

Întrucât în aceste cazuri, CIM se poate suspenda fără acodrul salariaților, Codul muncii instituie anumite prevederi în scopul garantării drepturilor salariaților afectați de dispunerea unor asemenea măsuri.

Astfel, în cazul salariatului trimis în judecată pentru fapte încompatibile cu funcția sa, dacă se constată nevinovăția persoanei în cauză, aceasta își va relua activitatea anterioară, urmând să i se plătească o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

De asemenea, pe durata reducerii și/sau a întreruperii temporare a activității, salariații implicați în activitatea redusă sau întreruptă, care nu mai desfășoară activitate, beneficiază de o îndemnizație, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat (cu excepția situațiilor în care reducerea temporarâ a activității se dispune pentru motive tehnologice, structurale sau similare).

• CIM poate fi suspendat prin acordul părților în următoarele situații (art. 54):
• în cazul concediilor fără plată pentru studii;
• pentru interese personale.

Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică și, după caz, asistență sau reprezentare în fața autorităților competente, în probleme legate de încheierea, executarea sau încetarea contractelor de muncă.

Cei interesați în acest sens sunt asteptați cu un email la adresa: office@avocatmadalinavoicu.ro

Clauze esențiale (obligatorii) în contractul individual de muncă

Contractul individual de muncă se încheie, potrivit art. 16 din Codului muncii, în baza consimtământului părților, în limba română, forma scrisă fiind obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului. Tot Codul muncii prevede că obligația de încheiere a contractului individual de muncă revine angajatorului.

Angajatorul trebuie să înregistreze, cu minim o zi lucrătoare anterior începerii activității noului salariat, contractul în registrul general de evidență al salariaților, care se transmite la inspectoratul teritorial de muncă (art. 16, alin. 2 din Codul muncii).

Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligația de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esențiale pe care intenționează să le înscrie în contract sau să le modifice (art. 17, alin. 1 in Codul muncii).

Potrivit Codului muncii, regula o reprezintă încheierea contractului individual de muncă pe durată nedeterminată (art. 12, alin. 1). Prin excepție, contractul individual de muncă se poate încheia și pe durată determinată, în condițiile expres prevăzute de lege (art. 12, alin. 2).

Înainte de începerea activității, potențialul salariat are dreptul de a primi un exemplar al CIM (art. 16, alin. 3 din Codul muncii), pentru a fi informat asupra următoarelor elemente (prevăzute de art. 17, alin. 3 din Codul muncii), care se vor regăsi obligatoriu și în conținutul contractului ce va fi semnat:

1. identitatea părților;
2. locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri;
3. sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;
4. funcția/ocupația conform specificației Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative, precum și fișa postului, cu specificarea atribuțiilor postului;
5. criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului;
6. riscurile specifice postului;
7. data de la care contractul urmează să își producă efectele;
8. în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora;
9. durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
10. condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia;
11. salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum și periodicitatea plății salariului la care salariatul are dreptul;
12. durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână;
13. indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului;
14. durata perioadei de probă.

Obligația de informare se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării CIM sau, după caz, a actului adițional (art. 17, alin. 2 din Codul muncii).

Codul Muncii prevede că, nerespectarea dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară se pedepsește cu amendă de la 300 lei la 2000 lei (art. 260, alin. 1, lit. a). De asemenea, angajatorul poate fi sancționat cu o amendă cuprinsă între 2000 și 5000 de lei pentru stipularea în CIM a unor clauze contrare dispozițiilor legale (art. 260, alin. 1, lit. d).

Contractul individual de muncă în cazul persoanelor care lucrează în străinătate

Pe lângă informațiile prezentate anterior, salariații care urmează să își desfășoare activitatea în străinătate trebuie să fie informați, în timp util, cu privire la următoarele aspecte (art. 18, alin. 1 din Codul muncii):

1. durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate;
2. moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum și modalitățile de plată;
3. prestațiile în bani și/sau în natură aferente desfășurării activității în străinătate;
4. condițiile de climă;
5. reglementările principale din legislația muncii din acea țară;
6. obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viața, libertatea sau siguranța personală;
7. condițiile de repatriere a lucrătorului, după caz.

Informațiile prevăzute la lit. a), b) și c) trebuie să se regăsească și în conținutul CIM (art. 18, alin. 2).

Dacă angajatorul nu își execută obligația de informare, salariatul are dreptul să sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligații, instanța judecătorească competentă și să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligației de informare (art. 19 din Codul muncii).

Clauze specifice în contractul individual de muncă

Pe lângă elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă CIM, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul individual de munca si alte clauze specifice (art. 20, alin. 1 din Codul muncii).

Codul muncii prevede, cu titlu exemplificativ, o serie de clauze specifice care pot fi incluse în CIM (art. 20, alin. 2):

1. clauza cu privire la formarea profesională;
2. clauza de neconcurență;
3. clauza de mobilitate;
4. clauza de confidențialitate.

În continuare, vom prezenta succint particularitățile pe care le prezintă fiecare dintre aceste clauze:

1. Clauza cu privire la formarea profesională (Titlul VI dn Codul muncii, art. 192-210)

Formarea profesională a salariaților are drept principale obiective (art. 192, alin. 1 din Codul muncii):

1. adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de muncă;
2. obținerea unei calificari profesionale;
3. actualizarea cunoștintelor și deprinderilor specifice postului și locului de muncă și perfecționarea pregătirii profesionale pentru ocupația de bază;
4. reconversia profesională determinată de restructurări socio-economice;
5. dobândirea unor cunoștinte avansate, a unor metode și procedee moderne, necesare pentru realizarea activităților profesionale;
6. prevenirea riscului somajului;
7. promovarea în muncă și dezvoltarea carierei profesionale.

Formarea profesională și evaluarea cunoștințelor se fac pe baza standardelor ocupaționale.

Art. 193 din Codul muncii prevede că formarea profesionala a salariaților se poate realiza prin următoarele forme:

1. participarea la cursuri organizate de către angajator sau de catre furnizorii de servicii de formare profesională din țară ori din străinatate;
2. stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă;
3. stagii de practică și specializare în țară și în străinătate;
4. ucenicie organizată la locul de muncă;
5. formare individualizată;
6. alte forme de pregătire convenite între angajator și salariat.

Angajatorii au obligatia de a asigura participarea la programe de formare profesionala pentru toti salariatii. Legiuitorul a stabilit frecvența acestor programe în funcție de numărul de angajați, astfel:

1. cel putin o data la 2 ani, daca au cel putin 21 de salariati;
2. cel putin o data la 3 ani, daca au sub 21 de salariati.

Cheltuielile cu participarea la programele de formare profesională, asigurată în condițiile sus-menționate, se suportă de către angajatori (art. 193 din Codul muncii).

Participarea la formarea profesională poate avea loc la inițiativa angajatorului sau la inițiativa salariatului. Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă (art. 196 din Codul muncii).

Participarea la stagiile de formare profesională poate fi inițiată fie de către angajator, fie de angajat.

În cazul in care inițiativa aparține angajatorului, angajații vor avea următoarele drepturi și obligații (art. 196-198 din Codul muncii):

• toate cheltuielile ocazionate de participare sunt suportate de către angajator;
• pe perioada participării la aceste cursuri sau stagii de formare profesională, salariații vor beneficia, pe toată durata formării profesionale, de toate drepturile salariale deținute;
• pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională, salariații beneficiază de vechime la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat;
• salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională la inițiativa angajatorului nu pot avea inițiativa încetîrii contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adițional. Nerespectarea de către salariat a acetei obligații atrage suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.

În cazul în care salariatul este cel care are inițiativa participării la o formă de pregătire profesională cu scoatere din activitate, angajatorul va analiza solicitarea salariatului împreună cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților (art.199, alin. 1 din Codul muncii).

Angajatorul va decide cu privire la cererea formulată de salariat în acest sens, în termen de 15 zile de la primirea solicitării. Totodată, angajatorul va decide cu privire la condițiile în care va permite salariatului participarea la forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va suporta în totalitate sau in parte costul ocazionat de aceasta (art.199, alin. 2 din Codul muncii).

Salariatii care au încheiat un act adițional la contractul individual de muncă cu privire la formarea profesională, pot primi în afara salariului corespunzător locului de muncă și alte avantaje în natură pentru formarea profesională (art. 200 din Codul muncii).

1. Clauza de neconcurență

La incheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență. Prin inserarea unei astfel de clauze în CIM, salariatul este obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se afla în concurență cu cea prestată la angajatorul său. Salariatul are dreptul la o indemnizație de neconcurență lunară pe care angajatorul se obligă să o platească pe toată perioada de neconcurență (art. 21, alin. 1 din Codul muncii).

În ce privește indemnizația de neconcurență, Codul muncii prevede că aceasta nu este de natură salarială, se negociază și este de cel putin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului (art. 21, alin. 2 din Codul muncii).

Indemnizația de neconcurență reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil și se impozitează la persoana fizica beneficiară, potrivit legii (art. 21, alin. 3 din Codul muncii).

Clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data incetării contractului, cuantumul indemnizațtiei de neconcurență lunare, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul (art. 21, alin. 2 din Codul muncii).

Clauza de neconcurență își poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă (art. 22, alin. 1 din Codul muncii).
Această prevedere nu este aplicabilă în cazurile în care încetarea contractului individual de muncă s-a produs de drept, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c), e), f), g) și i) (încetarea de drept a CIM), ori a intervenit din inițiativa angajatorului pentru motive care nu țin de persoana salariatului.

În niciun caz, clauza de neconcurență nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deține (art. 23, alin. 3 in Codul muncii).
La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanța competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurență.

În cazul în care salariatul nu respetcă clauza de neconcurență, acesta poate fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului (art. 24 din Codul muncii).

1. Clauza de mobilitate

Prin clauza de mobilitate, părțile în contractul individual de muncă stabilesc ca, în considerarea specificului muncii, executarea obligațiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă. În acest caz, salariatul beneficiază de prestații suplimentare, în bani sau în natură (art. 25, alin. 1 din Coul muncii), al căror cuantum va fi specificat în CIM (art. 25, alin. 2).

1. Clauza de confidențialitate

Prin clauza de confidențialitate, părțile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă și după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului, în condițiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă (art. 26, alin. 1 din Codul muncii).

Nerespectarea acestei clauze de catre oricare dintre părți atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese (art. 26, alin. 2).

Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică și, după caz, asistență sau reprezentare în fața autorităților competente, în probleme legate de încheierea, executarea sau încetarea contractelor de muncă.

Cei interesați în acest sens sunt asteptați cu un email la adresa: office@avocatmadalinavoicu.ro