really-simple-ssl domain was triggered too early. This is usually an indicator for some code in the plugin or theme running too early. Translations should be loaded at the init action or later. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 6.7.0.) in /home4/seoupro/avocatmadalinavoicu.ro/wp-includes/functions.php on line 6131Potrivit art. 453 C.pr.civ.,partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel încât cel care a pierdut să aibă posibilitatea de a cunoaște acest aspect.
Partea care a pierdut procesul se află în situaţia denumită în procedura civilă drept “culpă procesuală”, culpă care nu se suprapune cu reaua-credinţă a părţii, fiind indiferent, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.
Ce cuprind cheltuielile de judecată
Acestea constau, potrivit art. 451, alin. 1 C.pr.civ., în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.
Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Astfel, aceste cheltuieli au caracter accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal.
Solicitarea cheltuielilor de judecată pe csle separată
Referitor la o asemenea situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013, pronunţată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, cererea trebuie taxată la valoarea pretenţiilor.
În motivarea deciziei, se arată că, prin declanşarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar. Nu numai că accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie.
Tot cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curta de Casație și Justiție s-a pronunțat și prin Decizia nr. 8/16.05.2016, precum și deciziile interpretative nr. 34/16.11.2015 și nr. 59/18.09.2017.
Instanța supremă subliniază caracterul autonom al procesului subsecvent în pretenții vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale și nu în temeiul unei rezervări, într-un proces anterior, a dreptului de a pretinde cheltuielile pe cale separată.
Cheltuieli de judecată care pot fi reduse de către instanţă
Potrivit art. 451 C.pr.civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.
Reducerea cheltuielilor poat fi dispusă de instanţă şi la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor (experţi, inclusiv specialişti în analize de laborator sau ai altor instituţii relevante).
Important: Nu vor putea fi micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi nici plata sumelor cuvenite martorilor.
Pentru solicitarea de informații juridice, vă rugăm să ne contactați telefonic la numărul 0736383144 sau prin email, la următoarea adresă: office@avocatmadalinavoicu.ro
]]>Instituția juridică a tranzacției este reglementată atât de Codul civil (art. 2267-2278), cât și de Codul de procedură civilă (art. 438-441).
Tranzacția este definită ca reprezentând contractul prin care partile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C.civ.).
Din definiția dată de legiuitor acestei instituții juridice, rezultă că, pentru a putea tranzacționa, este necesară indeplinirea cuumulativă a trei condiții:
1) existența unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic, cu potențial de a genera un proces (aprecierea caracterului îndoielnic aparține părților);
2) intenția părtilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanșat;
3) existența concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală.
Pentru a produce efecte juridice, tranzacţia trebuie să fie încheiată de părţi în scris (art. 2272 C.civ.), personal, sau prin mandatar cu procură specială. Conţinutul acesteia este redat integral în dispozitivul hotărârii pronunţate.
Contractul de tranzacție trebuie să întrunească condițiile generale de validitate ale contractelor: capacitatea părților de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală (art. 1179 C.civ.).
Tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său. În lipsa unei stipulații contrare, ea nu poate fi desfiintață în parte (art. 2269 C.civ.).
Tranzacția se mărgineste numai la obiectul ei; renunțarea făcuta la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a facut tranzacția (art. 2270, alin. 1 C.civ.).
Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că partile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției (art. 2270, alin. 2 C.civ.).
Tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract (art. 2273, alin. 1 C.civ.). Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune (art. 2273, alin. 2 C.civ.).
Codul civil enumeră limitativ ipotezele în care intervine sancțiunea nulității tranzacției:
Tranzacția care, punând capat unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecatorească poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației (art. 2278, alin. 1 C.civ.).
Hotărârea prin care s-a desființat tranzacția în cazurile prevăzute la alin.1 face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată să fie lipsită de orice efect (art. 2278, alin. 2 C.civ.).
Din punct de vedere procedural, tranzacţia părţilor poate fi încheiată oricând în procesul civil, în orice etapă a acestuia: în primă instanţă sau în faţa instanţei care soluţionează căile de atac (art. 462 C.pr.civ.), precum şi în faza executării silite (art. 2267 C.civ.).
Potrivit art. 438 C.proc.civ., dacă părțile se înfățișează la termenul stabilit penru judecată, cererea de a se lua act de tranzacție va putea fi primită de un singur judecător (art. 438, alin. 2). Dacă părțile se înfățișează într-o altă zi, judecata a avea loc în camera de consiliu (art. 438 alin. 2). În ambele cazuri, instanța va pronunța o hotărâre de expedient, care să consfințească învoiala părților.
În soluţionarea cererii privind tranzacţia părţilor, instanţa de judecată nu analizează fondul raportului juridic dintre părţi şi nici nu poate cenzura voinţa acestora de a stinge litigiul dintre ele în modalitatea aleasă, ci verifică numai dacă tranzacţia exprimă rezultatul voinţei libere a părţilor şi dacă prin încheierea tranzacţiei respective nu se urmăreşte un scop ilicit sau contrar ordinii publice. În cazul în care aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, instanţa respinge cererea părţilor şi continuă procesul.
Hotărârea prin care instanţa a consfinţit tranzacţia părţilor poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (art. 440 C.proc.civ.). Această cale de atac poate fi exercitată doar dacă se invocă motive procedurale, de formă, privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea tranzacţiei. Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 485 C.proc.civ.).
Dispoziţiile referitoare la tranzacţia judiciară se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor are loc prin procedura medierii (art. 441 C.proc.civ.). Astfel, în ipoteza în care părțile au ajuns la o înțelegere și conflictul a fost soluționat pe calea medierii, instanța va pronunța, la cererea părților, o hotărâre potrivit dispozițiilor art. 438 C.proc.civ., observând dacă medierea a condus la soluționarea, în tot sau în parte, a diferendului și va încuviința învoiala părților, în limitele înțelegerii acestora.
Pentru redactarea contractului de tranzacție, asistență juridică și reprezentare în cursul procedurii, vă rugăm să ne contactați: office@avocatmadalinavoicu.ro.
]]>
În nota de fundamentare a emiterii acestei oronanțe sunt prevăzute motivele acestei noi amânări (după mai multe tergiversări cauzate de lipsa legislației adiacente și de înființarea instituțiilor care să o aplice), printre care amintim: lipsa de pregătire a instituţiilor care urmează să aplice procedurile prevăzute de această lege; Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, precum şi instituţia impreviziunii din Codul Civil oferă remedii alternative pentru persoanele care intâmpină dificultăți în executarea contractelor încheiate cu băncile; personal insuficient în instanțele de judecată pentru această nouă categorie de cauze.
Actul normativ în discuție introduce insolvența persoanelor fizice, ca o noutate absolută în legislația noastră, până acum procedura fiind reglementată doar pentru persoane juridice.
Legea instituie o serie de proceduri juridice având ca scop redresarea situației financiare a debitorului persoană fizică de bună-credință, acoperirea într-o cât mai mare măsură a pasivului acestuia și descărcarea de datoriile avute de persoana fizică (potrivit art. 1 din lege).
În esență, o persoană fizică debitoare este considerată în stare de insolvență când patrimoniul acesteia se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor scadente.
Legea nr. 151/2015 stabilește că insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la data scadenței, nu și-a achitat datoria față de unul sau mai multi creditori.
Noile prevederi (art. 4, alin 1, 2 din Legea nr. 151/2015) se vor aplica debitorului persoană fizică care:
Din dispozițiile legale sus menționate, rezultă că Legea nr. 151/2015 se adresează persoanelor fizice de bună-credință, ale căror datorii rezultă dintr-o activitate ce are ca scop satisfacerea unei nevoi personale (spre exemplu, restanțele la furnizorii de utilități, întârzieri în achitarea ratelor bancare contractate pentru achiziția unui bun sau serviciu personal), și nu dintr-o afacere ce are ca scop generarea de profit. Așadar, acest act normativ nu are ca obiect insolvența persoanei fizice autorizate sau a celei care desfasoară o activitate independentă, ci vizează persoana fizică obișnuită, iar dacă aceasta realizează venituri din activități independente, de acestea se va tine cont la stabilirea surselor de rambursare a datoriilor.
Legea nr. 151/2015 stabilește că procedurile pe care le reglementează nu vor fi aplicabile debitorului (art. 4, alin 3, 4):
Prin Legea nr. 151/2015, sunt reglementate trei proceduri de insolvență (art. 5):
Astfel, debitorul aflat în stare de insolvență poate depune la comisia de insolvență o cerere de deschidere a procedurii insolvenței pe bază de plan de rambursare a datoriilor (art. 6, alin. 1).
În cazul în care debitorul consideră că situația sa financiară este iremediabil compromisă și un plan de rambursare a datoriilor nu poate fi elaborat și pus în executare, acesta poate solicita direct instanței judecătorești competente deschiderea procedurii judiciare de insolvență prin lichidare de active (art. 6, alin. 2).
Debitorul care îndeplinește condițiile de la art. 65 depune la comisia de insolvență o cerere de aplicare a procedurii simplificate de insolvență, potrivit art. 66 (art. 6, alin. 3).
Procedura de insolvență simplificată este aplicabilă debitorului care, pe lângă condițiile generale (prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 3 pct. 12 și nu se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 151/2015), îndeplinește, cumulativ și cerințele stabilite prin art. 65 din lege, respectiv:
a) cuantumul total al obligațiilor sale este de cel mult 10 salarii minime pe economie;
b) nu are bunuri sau venituri urmăribile;
c) are peste vârsta standard de pensionare sau și-a pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă.
]]>
Deși legea interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în realitate astfel de clauze se regăsesc în numeroase contracte, printre acestea amintind cele încheiate cu băncile, cu instituțiile financiar-nebancare, cu societățile de asigurări, cu furnizorii de servicii precum telefonie mobilă, energie electrică, gaz, salubritate, termoficare ș.a.
Ce reprezintă o clauză abuzivă
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, cu modificările și completările ulterioare, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se consideră că o clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau conditiile generale de vînzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze s-au negociat direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii referitoare la clauzele abuzive la restul contractului, în cazul în care o evaluare globală evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui, şi nu a consumatorului să prezinte probe în acest sens (art. 4, alin. 3 din Legea nr. 193/2000).
Natura unei clauze abuzive
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4, alin. 6).
Natura abuzivă a unei clauze se va stabili în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului în momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și raportat la alte clauze ale contractului sau a altor contracte de care acesta depinde (art. 4, alin. 5).
Astfel, în practica instantelor, s-a constatat, de exemplu, că suntem în prezenţa unei clauze abuzive într-un contract de credit dacă într-un astfel de contract există o clauză contractuală care acordă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda creditului, în raport de o marjă fixă stabilită exclusiv de către bancă.
Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua (art. 6).
În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese (art. 7).
Constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor
În cazul în care consumatorul/persoana prejudiciată a constatat existenţa unei clauze abuzive într-un contract încheiat cu un profesionist, acesta are posibilitatea să denunţe clauza respectivă, formulând în acest sens o sesizare sau are posibilitatea de a invoca în mod individual nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Dacă consumatorul/persoana prejudiciată alege să denunţe clauza abuzivă formulând o sesizare, atunci organele de control efectuează verificări la sesizarea persoanei prejudiciate. Organele de control se pot sesiza şi din oficiu (art. 9).
Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, controlul respectării dispoziţiilor legale se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), precum şi de către specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.
Profesionistul are obligaţia de a prezenta organelor de control, în original, contractul/contractele încheiat/incheiate cu consumatorul.
Organele de control abilitate încheie un proces-verbal prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articolele din lege încălcate de profesionist (art. 11).
În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 din Legea nr. 193/2000, vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. La cererea de chemare în judecată va fi anexat şi procesul-verbal mai sus amintit (art. 12).
De asemenea, asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, în instanţă, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. În acest caz, instanţa va aplica şi amenda cuprinsă între 200 şi 1000 de lei.
În schimb, dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
Hotărârea instanţei de judecată este supusă numai apelului (art. 13, ain. 4), care va putea fi exercitat conform prevederilor Codului de procedură civilă.
În scopul asigurării unei protecţii adecvate a consumatorilor, O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, instituie în art.10 drepturile consumatorilor la încheierea contractelor, respectiv:
Lista clauzelor considerate a fi abuzive
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr.193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate a fi abuzive. Astfel, sunt considerate a fi abuzive acele prevederi contractuale care:
Pentru a evita (pe cât posibil) eventualele capcane ale contractelor încheiate cu profesioniștii, consumatorilor li se recomandă:
– să analizeze orice ofertă promovată de profesioniști înainte de a-i da curs;
– să studieze atent clauzele unui contract standard preformulat înainte de a-l semna;
– să se asigure că au înţeles toate clauzele contractului sau condiţiile generale de vânzare, după caz;
– să solicite un termen pentru studierea contractului sau a condiţiilor generale de vânzare şi să încerce să obţină un sfat adecvat de la persoanele specializate.
Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică, asistență și reprezentare pentru contestarea clauzelor abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Pentru solicitarea de informații juridice, vă rugăm să ne prezentați situația dumneavoastră la următoarea adresă de email: office@avocatmadalinavoicu.ro
]]>
Legea nr. 17/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 21.03.2017, și a intrat în vigoare la data de 24.03.2017 (potrivit art. 78 din Constituția României, la 3 zile de la publicare). Actul normativ aduce o serie de modificări cu precădere în materia executării silite.
Articolul 641 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 641. Înscrisurile sub semnătură privată. Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt aplicabile.”
Modificarea constă în adăugarea condiţiei de înregistrare a înscrisului în registrul public, potrivit dispoziţiilor legale.
La articolul 651, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.”
Înainte de modificare, alin. (4) avea următorul conţinut: „În toate cazurile instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Modificarea constă în reformularea textului, cu excluderea sintagmei „în toate cazurile”. Se înlătură astfel controversa referitoare la natura şi termenul căii de atac deschise împotriva hotărârii/ încheierii pronunţate de instanţa de executare, în special în cazurile prevăzute de art. 718 Cod.pr.civ. (căi de atac în materia contestației la executare).
La articolul 652, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel.”
Se observă revenirea la forma iniţială a art. 652 C.pr.civ. (art. 651 în numerotarea iniţială, înainte de a fi modificat prin Legea nr. 138/2014).
La articolul 666, alineatele (2) şi (7) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(2) Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare. Încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum şi creditorului.
(7) Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea prin care se soluţionează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, şi executorului judecătoresc.”
Se introduce astfel obligativitatea comunicării de îndată către executor a încheierii, respectiv a deciziei pronunţate în apel de instanţa de executare, în procedura încuviinţării executării silite. Totodată, se menţionează la alin. (2) obligaţia comunicării de îndată şi către creditor a încheierii pronunţate de judecătorie.
La articolul 719, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(6) Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.”
Prin introducerea menţiunii „dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs”, legiuitorul are în vedere situaţia contestaţiei la titlu având ca obiect hotărâri pronunţate de curtea de apel, caz în care soluţionarea cauzei în primă instanţă ar fi de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce reprezintă titlu executoriu.
Articolul 782 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 782. Cererea de poprire. Competenţa. (1) Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul.
(2) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile.”
Înainte de modificare, art. 782 avea următorul conţinut: „Cererea de poprire. Competenţa. (1) Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit. (2) În cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competenţa aparţine executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel de la domiciliul sau sediul debitorului ori, după caz, de la sediul principal sau, după caz, de la sediile secundare ale instituţiei de credit unde debitorul şi-a deschis contul. Dacă debitorul are mai multe conturi deschise, competenţa pentru înfiinţarea popririi asupra tuturor conturilor aparţine executorului judecătoresc de la oricare dintre locurile unde acestea au fost deschise. (3) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile”.
O primă modificare a art. 782 Cod.pr.civ. constă în eliminarea din finalul alin. (1) a menţiunii referitoare la terţul poprit, ceea ce transformă norma de competenţă cuprinsă în aceste dispoziţii din una alternativă în una exclusivă. Prin urmare, numai executorul al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul va avea competenţă în instrumentarea executării silite prin poprire, fără a fi însă exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 652 alin. (2), potrivit cărora, dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel.
Totodată, se elimină în totalitate alin. (2) din cuprinsul art. 782.
Articolul 889 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 889. Executarea fără somaţie. La cererea creditorului, dacă se justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate, instanţa va putea să dispună, prin încheierea de încuviinţare a executării silite sau pe cale separată, ca executarea silită să se facă de îndată şi fără somaţie.”
Prin modificarea operată, legiuitorul permite instanţei să încuviinţeze executarea de îndată şi fără somaţie a debitorului, însă nu doar pe calea încheierii de încuviinţare a executării silite, pronunţată la debutul executării, ci şi ulterior, pe cale separată.
Modificări aduse altor acte normative care prezintă interes în materia executării silite
Alineatul (1) al articolului 2.445 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(1) Creditorul ipotecar poate cere instanţei încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviinţare se vor ataşa documente care atestă existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanţa va analiza existenţa creanţei şi a ipotecii legal perfectate şi va încuviinţa vânzarea, cu citarea părţilor interesate. Introducerea cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat întrerupe prescripţia dreptului la acţiune privind obţinerea executării silite.”
Modificarea adusă în privinţa acestui articol în partea sa finală constă în substituirea sintagmei „întrerupe prescripţia dreptului de a obţine executarea silită” cu sintagma „întrerupe prescripţia dreptului la acţiune privind obţinerea executării silite”.
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:
„(2) Constituie, de asemenea, titlu executoriu acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului sau ulterior acestui moment, în care, exercitând împreună autoritatea părintească, părinţii se înţeleg cu privire la aspecte cum sunt: stabilirea locuinţei copilului, modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorul ale părintelui cu care acesta nu locuieşte, precum şi alte măsuri asupra cărora părinţii pot să dispună în condiţiile art. 375 alin. (2) din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare.”
„(5) Înscrisul autentificat de notarul public prin care se constată acordul parental constituie titlu executoriu în condiţiile art. 100 alin. (2)”.
]]>
Prin procedura executării silite creditorul, titular al unui drept care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori un alt titlu executoriu, constrânge pe debitorul care refuză să execute de bună voie obligaţiile decurgând din titlu să le aducă la îndeplinire în mod silit.
Codul de procedură civilă prevede o serie de măsuri executorii directe şi indirecte.
Sunt forme de executare directă acelea care poartă asupra obiectului obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, adică predarea silită a bunurilor mobile – art. 893-895 din C.pr.civ., predarea silită a bunurilor imobile – art. 896-902 din C.pr.civ. şi executarea silită a unei obligaţii de a (nu) face – art. 903 – 914 (inclusiv cu dispoziții speciale privind executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori, art. 910-914) din Codul de procedură civilă şi art. 1527 şi urm. din Codul civil. În cazul executării silite a obligaţiilor de a face, legea distinge între obligaţia care poate fi adusă la îndeplinire şi de o altă persoană decât debitorul și obligația intuitu personae, care nu poate fi executată decât de către debitor.
Executarea indirectă se referă la mijloacele de obţinere a sumei de bani ce face obiectul titlului executoriu prin vânzarea silită a bunurilor debitorului. Formele de executare silită indirectă sunt poprirea sumelor de bani sau urmărirea (urmată de vânzarea) bunurilor. O altă măsură este urmărirea veniturilor generale ale imobilelor.
Obligaţiile susceptibile de executare silită sunt obligaţiile băneşti, predarea unui bun sau folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii/plantaţii/lucrări, încredinţarea minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia.
Contestaţia la executare (art. 712-720 C.pr.civ.) reprezintă cel mai frecvent mijloc procedural întâlnit în practică prin care se poate contesta executarea silită însăşi sau numai un act de executare efectuat cu prilejul urmăririi silite şi prin care se poate solicita instanţei de judecată anularea întregii executării sau doar a actului respectiv nelegal.
Potrivit art. 712, alin. 1 din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.
Legiuitorul prevede şi că, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443 din Codul de procedura civilă (lămurirea hotîrârii și îndlătrarea dispozițiilor contradictorii), se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.
De asemenea, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii de învestire cu formulă executorie, precum şi a încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă au fost date fără îndeplinirea condiţiilor legale.
Tot astfel, potrivit art. 712 alin. 4 din Codul de procedura civilă, împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.
Potrivit dispozițiilor legale aplicabile, dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.
În schimb, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.
Într-o nouă contestaţie la executare, legiuitorul arată că partea nu poate invoca motive care existau la data primei contestaţii, însă contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială, adaugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare
În ceea ce îi priveşte pe creditorii neurmăritori, acestia au dreptul de a interveni în executarea efectuată de alţi creditori, pentru a lua parte la executare sau la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silită a bunurilor debitorului.
De asemenea, în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.
Potrivit art. 714 alin. 1 din Codul de procedura civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare.
În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului.
În ceea ce priveşte contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu aceasta se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În schimb, dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.
Potrivit art. 715, alin. 1 din Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când:
În ceea ce priveşte contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, aceasta se poate face în termen de 15 zile de la comunicare.
Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.
Potrivit art. 715 alin. 4 din Codul de procedura civilă, dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.
Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la art. 715 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii, sub rezerva drepturilor definitiv dobândite de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite.
Potrivit art. 716 din Codul de procedură civilă, contestaţiile la executare se fac cu respectarea cerinţelor de formă prevăzute pentru cererile de chemare în judecată .
Contestatorul care nu locuieşte sau nu are sediul în localitatea de reşedinţă a instanţei poate, prin chiar cererea sa, să îşi aleagă domiciliul sau sediul procesual în această localitate, arătând persoana căreia urmează să i se facă comunicările.
În cadrul proceselor privind contestaţiile la executare, legiuitorul a prevăzut că întâmpinarea este obligatorie. Reţinem faptul că, sancţiunea nedepunerii întâmpinării, acolo unde aceasta este obligatorie, conduce la decaderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.
Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de Codul de procedură civilă pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 200 C.pr.civ. referitoare la verificarea cererii şi regularizarea acesteia nefiind aplicabile în acest caz (art. 717 C.pr.civ.).
Instanţa sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.
Părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.
La cererea părţilor sau atunci când apreciază că este necesar, instanţa va putea solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecătoresc.
Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. 4 şi art. 715 alin. 4 din Cod procedură civilă care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun (art. 718 alin. 1 C.pr.civ.).
Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.
Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia va putea fi atacată numai cu apel, dispoziţiile art. 718 alin. 1 din Cod procedură civilă aplicându-se în mod corespunzător.
Suspendarea executării este posibilă, până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare reţinem că aceasta se poate formula fie odată cu contestaţia la executare, fie printr-o cerere separată.
Potrivit art. 718 alin. 2 din Cod procedură civilă, pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei, după cum urmează:
Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel (art. 719 alin. 3 din Cod procedura civila).
Suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă:
Dacă bunurile urmărite sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea preţului obţinut din valorificarea acestor bunuri.
Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată numai cu apel, în mod separat, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.
Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la art. 719 alin. 2 şi 3 din Cod procedură civilă, s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul.
Încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite se comunică din oficiu şi de îndată executorului judecătoresc.
Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.
De asemenea, dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea interesată împărţirea bunurilor proprietate comună, instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii.
În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei (art. 720 alin. 3 C.pr.civ.).
Hotărârea de admitere sau de respingere a contestaţiei, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc.
Dacă contestaţia este admisă, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanţă.
Atunci când contestaţia a fost respinsă, suma reprezentând cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor arătate la art. 719 alin. 3 din Cod procedură civilă sau a celor stabilite prin titlul executoriu, după caz, situaţie în care se va comunica executorului şi recipisa de consemnare a acestei sume.
Potrivit art. 720 alin. 7 din Cod procedură civilă, în cazul în care constată refuzul nejustificat al executorului de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin aceeaşi hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată.
În situaţia prevăzută la art. 720 alin. 7 din Cod procedură civilă, instanţa va solicita actul care constată refuzul executorului judecătoresc de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită, de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua altă măsură prevăzută de lege.
Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică pentru redactarea și susținerea contestațiilor la executare, asigurând, de asemenea, asistarea sau, după caz, reprezentarea în fața autorităților competente.
Pentru mai multe informații, vă rugăm să ne contactați la următoarea adresă de email: office@avocatmadalinavoicu.ro
]]>
Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 15 din 6 ianuarie 2017, este în vigoare din data de 1 februarie 2017.
Printre prevederile cuprinse în această lege se numără și abrogarea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare.
Art. XII din Legea nr. 1/2017 prevede: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 37/2014, cu modificarile si completarile ulterioare, se abroga.”
Abrogarea OUG nr. 9/2013 presupune şi eliminarea procedurii administrative de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, a taxei pe poluare pentru autovehicule sau a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, reglementată de art. 12 din acest act normativ. Această procedură prezenta importante avantaje, întrucât permitea restituirea integrală a taxelor achitate în temeiul unor legi şi ordonanţe adoptate cu încălcarea dreptului european – OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 de către organul fiscal competent, fără a mai fi necesară parcurgerea unei proceduri judiciare.
Legea 1/2017 abrogă o taxă contrară legislaţiei comunitare (așa cum rezultă din hotărârea CJUE în cauza Budișan), însă în cazul celor ce au achitat deja taxa şi nu au recuperat banii, procedura de recuperare pare să se complice.
Anterior Legii nr. 1/2017, au existat două proceduri administrative în domeniu. Este vorba despre cea prevăzută de OUG nr. 8/2014, prin care se instituia procedura de restituire dedicată celor care au obţinut hotarări judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul la restituire a taxei speciale, taxei pe poluare şi taxei pe emisii poluante anterior datei de 31 decembrie 2015.
A doua procedură administrativă este cea prevazută de OUG nr. 40/2015 (privind timbrul de mediu), care prevedea procedura de restituire pentru cei care nu aveau o hotarare judecatorească obţinută sau nu se încadrau în condiţiile impuse de OUG nr. 8/2014.
Prin abrogarea integrală a OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule se elimină inclusiv posibilitatea restituirii pe cale administrativă a sumelor prevăzute de art. 12, respectiv a sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pe parcursul a cinci ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Prin Ordinul comun al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 682/1.154/2016, s-a aprobat procedura de restituire a sumelor prevăzute la art. 7, 9 și 12 din OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, precum și a sumelor stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Având în vedere abrogarea OUG nr. 9/2013, faptul că ordinul mai sus menționat a fost emis în aplicarea art. 12 din OUG nr. 9/2013, contribuabililor nu li se vor mai restitui, pe cale administrativă, sumele în speță.
Restituirea pe cale administrativă a acestor sume va putea fi realizată în baza unui nou act normativ (fie o lege, fie o ordonanță) ce ar trebui emis în perioada următoare.
În prezent, taxele auto achitate (sub diversele denumiri avute) pot fi recuperate de către persoanele care au obținut acest drept în baza unei hotărâri judecătorești.
]]>
Regulile pentru înfiinţarea şi funcţionarea asociaţiilor și fundașiilor sunt cuprinse in Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit reglementării în vigoare, persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii.
În ceea ce priveşte asociaţia, aceasta este o entitate fără scop patrimonial şi poate fi constituită de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Membrii unei asociaţii/fundații oferă permanent resurse materiale, cunoştinţe şi forţă de muncă, iar principalul aport este de a susţine activităţile comunităţilor locale, regionale sau internaţionale, fără a urmări realizarea activităţilor economice şi, implicit, producerea de profit.
Prima etapă în înființarea unei asociații sau fundații, prealabilă, o reprezintă rezervarea denumirii asociaţiei şi dobândirea dovezii disponibilităţii acesteia.
Astfel, în vederea rezervării denumirii, este necesară completarea unei cereri şi anexarea dovezii în original a achitării tarifului de 36 de lei (se achită la Trezorerie în contul bugetului de stat nr. 20A365000 – „Alte venituri”), aşa cum reiese din informaţiile publicate pe site-ul Ministerului Justiţiei.
Cererea se depune la Registratura generală a ministerului ori se transmite prin poştă, termenul de soluţionare fiind de cinci zile de la data primirii cererii.
Potrivit normelor în vigoare, denumirea asociaţiei/fundației nu poate fi identică sau asemănătoare cu denumirea altei persoane juridice constituite conform prevederilor O.G. nr. 26/2000. Totodată, este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să creeze confuzie cu denumirea unor autorităţi sau instituţii publice (art. 7, alin. 3-3³).
Notă: Rezervarea poate fi prelungită o singură dată, pentru o perioadă de trei luni, printr-o cerere de prelungire a rezervării formulată de solicitantul rezervării iniţiale, înregistrate la Ministerul Justiției până cel târziu la data expirării valabilităţii acesteia.
Persoanele care doresc să înfiinţeze o asociaţie/ fundație trebuie să dovedească faptul că deţin un sediu social. Astfel, documentele care atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiilor cu destinaţie de sediu social pot fi: extrasul de carte funciară, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie în formă autentică sau certificatul de moştenitor, în cazul persoanelor care aleg să folosească drept sediu social un imobil pe care îl au în proprietate, sau contractul de închiriere, contractul de subînchiriere sau cel de comodat pentru spaţiile închiriate.
Notă: În cazul în care sediul social este stabilit într-un bloc de locuinţe, este nevoie şi de acordul vecinilor cu pereţi comuni şi al asociaţiei de locatari pentru stabilirea sediului social.
Aşa cum este precizat în O.G. nr. 26/2000, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat. Cele două documente prevăd modul de organizare asociaţiației, obiectul de activitate, detalii despre sediu, fondatori etc.
Concret, actul constitutiv al unei asociaţii se semnează de către toţi membrii asociaţi şi trebuie să cuprindă:
În ceea ce priveşte statutul, acesta cuprinde, la rândul său, elementele prevăzute în actul constitutiv, cu excepţia ultimelor două elemente prezentate anterior. În plus, statutul trebuie să mai cuprindă:
Aceleași elemente se regăsesc și în statutul și actul constitutiv al unei fundații, cu mențiunea că în acest caz cele două documente trebuie încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute (art. 16, alin. 1, O.G. nr. 26/2000).
Patrimoniul necesar pentru înființarea unei asociații este de minim 200 lei și este alcătuit din aportul în natură și/sau în bani al asociaților, aşa cum stabileşte Legea nr. 46/2016 pentru modificarea atr. 6, alin. 2, lit. f) din O.G. nr. 26/2000, în vigoare din 04.04.2016. Anterior acestei modificări, pentru a pune bazele unei asociaţii era necesar un patrimoniu iniţial în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei.
În ce privește înființarea unei fundații, activul patrimonial inințial trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală de cel puțin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundației (art. 15, alin. 2 O.G. nr. 26/2000). Prin derogare de la aceste prevederi, în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie (art. 15, alin. 3 O.G. nr. 26/2000).
Atât asociațiile, cât și fundațiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul asociația, respectiv fundația.
Cererea de înscriere a asociaţiei/fundației în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie urmează să-şi aibă sediul poate fi depusă de oricare dintre membrii asociaţi, în baza unei împuterniciri, şi va fi însoţită de următoarele documente:
În termen de trei zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor amintite anterior, judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. La cerere, reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia i se va oferi un certificat de înscriere, care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere (art. 12, alin. 2 O.G. nr. 26/2000).
Notă: Potrivit OG nr. 26/2000, încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai apelului. Termenul de apel este de cinci zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit.
Odată încheiată procedura în fața instanţei de judecată, urmează obţinerea certificatului de înregistrare fiscală (CIF) de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF). Astfel, dosarul pentru obţinerea CIF-ului, care se depune la registratura ANAF, va cuprinde următoarele documente:
Informațiile referitoare la înregistrarea fiscală a asociațiilor și fundațiilor sunt disponibile pe site-ul ANAF.
Pentru mai multe informații, vă rugăm să ne contactați la următoarea adresă de email: office@avocatmadalinavoicu.ro
]]>Sediul materiei în ceea ce privește timbrul de mediu pentru autovehicule îl reprezintă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial nr. 119/2013, în vigoare de la data de 15.03.2013, cât și H.G. nr. 88/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U..G nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial nr. 137/2013 și care a intrat în vigoare la data de 14.03.2013.
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013, obligația de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre, în data de 9 iunie 2016, în cauza C- 586/14 (cauza Vasile Budișan contra AJFP Cluj), având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) de Curtea de Apel Cluj.
În esenţă, CJUE a apreciat că taxarea este legală, atât timp cât nu se face o discriminare între vehiculele provenite din străinătate şi cele vândute/cumpărte în ţară. Însă scutirea de la plata timbrului de mediu, pentru autoturismele deja înmatriculate în România pentru care s-a plătit (dar nu s-a restituit) taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante,este contrară dreptului Uniunii Europene:
„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru şi autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în acelaşi stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;
– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii”.
Instanța europeană a statuat că timbrul de mediu este neutru raportat la concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în România fără plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a celei pentru emisii poluante (paragraf 33).
Astfel, sarcina fiscală care decurge din O.U.G. nr. 9/2013 este aceeaşi pentru contribuabilii care cumpără un autovehicul rulat dintr‑un alt stat membru și care solicită înmatricularea lui în România și pentru aceia care cumpără un autovehicul de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură, înmatriculat în România anterior datei de 1 ianuarie 2007, fără plata vreunei taxe.
Însă, în ceea ce priveşte neutralitatea timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în România cu plata unei taxe declarate incompatibile, Curtea a arătat că valoarea unei asemenea taxe neconforme trebuie să fie restituită cu dobândă, astfel încât nu mai poate fi considerată ca fiind încorporată în valoarea de piață a acestor autovehicule(par. 36-38). Valoarea reziduală a taxei respective este aşadar egală cu zero, deci inferioară timbrului de mediu aplicat unui autovehicul rulat importat, de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură, ceea ce contravine articolului 110 TFUE (par.39).
Sintetizând, CJUE a declarat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă, însă se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Întrucât în prezent încă nu există un cadru legislativ care să permită recuperarea sumelor plătite cu titlu de timbru de mediu pe cale administrativă, persoanele interesate se pot adresa instanțelor de judecată.
Cabinetul de avocat Voicu Mădălina oferă consultanță juridică în vederea recuperării timbrului de mediu. Cei interesati in acest sens sunt asteptati cu un email la adresa: office@avocatmadalinavoicu.ro
]]>